Poate că-l știți deja pe regizorul Bogdan Mirică datorită serialului Umbre de pe HBO. Primul său scurtmetraj ca regizor, Bora Bora, a fost selecțional la festivalurile de film de la Locarno, Varșovia și Salonic, și la TIFF, și-a luat un premiu la festivalul Premiers Plan din Anges (Franța). Când filmul Câini, debutul său în lungmetraj, pentru care semnează scenariul și regia, a fost selectat în competiția de anul ăsta de la Cannes, pe aceeași listă cu nume ca Puiu și Mungiu, Bogdan Mirică a intrat în atenția presei și-a publicului. Câini a primit premiul FIPRESCI la Cannes și-apoi, a fost selectat în competiția oficială a ediție TIFF 15, unde a și luat, sătpămâna trecută, premiul cel mare – Trofeul Transilvania

În timp ce toată lumea șușotește că s-a născut o nouă voce, diferită de realismul cinema-ului românesc de până acum, regizorul Bogdan Mirică zice c-un ton visător că i-ar plăcea ca publicul să vină la cinema la Câini cu gândul că o să vadă  “un thriller western foarte amuzant” și că-n România stăm prea mult noi cu noi în capetele noastre și ne lipsesc dezbaterile de idei de breaslă, scânteia care generează “contextul creativ”. De fapt, dacă-l asculți cu atenție, pasul vocii lui e același cu ritmul filmului. Îi place să glumească des că are expresie “de poet”. 

În filmul Câini, i-a adus împreună pe Dragoș Bucur, Vlad Ivanov, Gheorghe Visu (o revelație în acest rol) și pe Raluca Aprodu, într-o poveste filmată într-o Dobroge uscată și pustie, în care tramele personajelor devin în egală măsură elastice, mlăștinose, aride și, mai ales, agresive. Filmul are o forță emoțională și-o forță vizuală aparte. Pune lumină pe animalul din noi, cel pe care mereu încercăm să-l ținem în frâu rațional și ne-arată că, orice facem, e tot acolo. E surprinzător, proaspăt, neîncadrat în tipare. E o scenă  în Câini despre care mi-ar plăcea să cred c-o să rămână-n istorie inclusiv la nivel cinematografic, când unul dintre personaje – polițist – aproape că se-apropie erotic de laba unui picior de mort – pentru investigație. (Nu vreau să dau mai multe detalii pentru că vreau să vă bucurați de scenă cât mai pe curat).  

Am stat de vorbă și despre asta cu Bogdan Mirică la TIFF, după prima proiecție a filmului. Atunci, în holul de cinema Victoria, în fața casei de bilete și între două cozi până-n stradă era o doamnă c-o foaie atârnată la gât pe care scria: “Am venit de departe. Vreau doar un bilet la Câini“. Era din Germania special la Cluj ca să poată vedea toate filmele românești pe care altfel n-o să le prea prindă în străinătate.

Filmul Câini va intra în cinematografele din țară din toamnă. Urmăriți informațiile de pe pagina de Facebook a filmului, o să găsiți acolo toate detaliile în timp real. 

Interviul cu Bogdan Mirică, mai jos.

***

“Bătaia era pur și simplu un limbaj”

Povesteai că filmul e inspirat din niște amintiri care ți-au rămas din copilărie și te-au marcat. Cum s-a conturat povestea din “Cânini”?

Pe la șase, șapte ani, îmi petreceam verile la bunică-mea, în satul Glodeni și, noaptea, mi s-a întâmplat să văd multe bătăi printre oamenii de-acolo. Erau foarte violente, cu topoare, bărzi, uluci din gard, bâte, lanțuri de la bicicletă. Și înspăimântător este că nu exista nicio cauză, nicio miză, niciun scop. Pur și simplu, bătaia era ca un fel de limbaj – unul prin care se înțelegeau sau nu se înțelegeau, iar la final cineva trebuia să prevaleze, să fie băiatul satului în seara aia. Arbitrarul, violoneța asta au stat cu mine mult timp, pentru că mi se pare că dacă e arbitrar și nu există cauzalitate, înseamnă că e ceva ce nu poți să previi. Iar dacă nu poți să previi, înseamnă că tot timpul ești în pericol.  Într-un fel, asta este și coloana vertebrală a unui thriller: să ai senzația că tot timpul ești în pericol. Deși nu am pus nimic literal din întâmplările trăite în copilărie, am păstrat emoțiile de atunci și am încercat să le translatez în film.

57409ee1682ccfdc3e517991_36225300

Ce anume te-a inspirat în mod direct la această agresivitate?

E o formă de catharsis. Știu că și eu am agresivitatea asta în mine, ca un fel de răspuns la ce am trăit atunci. Acum mi-o controlez, rațional, dar tot mă face să mă gândesc că nu știu cum sunt eu ca persoană, cum sunt aranjate emoțiile în mine și dacă la un moment dat nu o să sar la gâtul cuiva. De-a lungul anilor, m-am bătut și am fost implicat în bătăi, prin adolescență, când locuiam în Târgoviște, și mai târziu în București. Și mă întreb dacă nu cumva tot timpul plec de la premisa că aproapele meu o să îmi facă rău. Se cam întâmplă asta, ca aproapele să-ți facă rău.

Mă întreb dacă nu cumva tot timpul plec de la premisa că aproapele meu o să îmi facă rău.

E o scenă genială în film, care sigur o să rămână de văzut și peste ani, și erotică și macabră: polițistul satului, interpretat de George Visu față în față cu laba unui picior de mort, aproape putrezită, încercând cu pasiune să rezolve cazul. Cum ai lucrat la ea și de ce-ai gândit-o așa?

Inițial, voiam să fie o secvență foarte organică. Piciorul ăla chiar avea o textură care-l făcea să pară real și scotea un sunet anume când îl atingeai. În timp ce repetam, Gheorghe Visu a dezvoltat un fel de fascinație față de picior. Decupasem secvența mult mai mult decât este acum în film, aveam detalii pe unghia înverzită și se vedea textura pielii. Dar, în timp ce lucram, mi-am dat seama că, de fapt, secvența nu este despre picior, ci despre obsesia lui pentru picior. Și mai mult decât atât, este despre obsesia lui pentru Samir, dușmanul său, despre cum speră că prin intermediul piciorului o să ajungă să-l înfunde. Și-atunci am hotărât că pe măsură ce își continuă investigația, o să mă apropii și eu de el.  Chiar e o chestie care cred că la proiecția de la Cluj a scăpat, pentru că nu se auzea prea bine. Am făcut-o în postproducție: în timp ce el investighează piciorul, îi chiorăie mațele. Mi-a plăcut să arăt asta, că n-a putut să mănânce – își aruncă mâncarea din farfurie -, dar în același timp aproape că îi face poftă piciorul ăsta. Relația așa de simbiotică între el și picior, bolnăvicioasă, mi s-a părut că cel mai bine ar fi să fie trată așa, să intrii foarte, foarte încet în ea. Și a fost greu de filmat, a fost un cadru de zece minute filmat șnur pe care apoi în montaj am hotărât să-l las numai la cinci minute și ceva.

Gheorghe Visu într-o secvență din Câini

Gheorghe Visu într-o secvență din Câini

 

„În București sunt șapte, zece regizori și fiecare stă doar cu el însuși”

La Cannes, în discursul pe care l-ai avut când ai luat premiul criticilor de film, FIPRESCI, pentru “Câini” ziceai că ai să-i mulțumești unui om: Corneliu Porumboiu. În ce fel te-a susținut?

Corneliu nu a fost implicat în mod direct în proces – „Câini” e făcut cu casa de producție a lui, prin producătorul Marcela Ursu -, însă ducându-mă mereu acolo pentru casting, la filmare – el vedea dublele în timp ce eram la locație -, la montaj, am început să vorbim. Despre film în general, despre film ca limbaj. E un tip foarte inteligent și aplicat, tot ce spune este justificat și articulat. Și am tot vorbit, dar nu despre chestii imediate pe care să le aplic în scenariu, ci despre niște chestii abstracte, generale, de exemplu, despre cum să redai timpul în film. Sau cum să folosești elipsa. Cum să creezi o tipologie care nu e un stereotip. Și de la chestiile generice, am început apoi să vorbim și pe film și din când în când îmi mai dădea câte o părere. Cel mai mult mi-a plăcut că filmul ăsta e diferit de filmele lui și totuși el a devenit așa pasionat de film, a început să-i placă. Și mie îmi plac filmele lui, dar nu vreau să fac filme ca ale lui. Asta e un gen de emulație creativă care îmi place și de care aș vrea să am parte mai mult. Dar în București sunt șapte, zece regizori și fiecare stă doar cu el însuși.

Vrei să spui că foarte puțini întind mâna să-l ajute și pe celălalt?

În America, Brian de Palma stătea cu George Lucas, Steven Spielberg cu Martin Scorsese, iar Martin Scorsese fusese un fel de protejat al lui Cassavetes – mă refer la schimbatul ideilor, nici măcar nu vorbesc despre ajutor cum erau pe vremuri, “să primim ajutoare”. Nimeni nu te poate ajuta să regizezi. Ești singur și trebuie să iei o sută de decizii pe minut. Iar dacă altcineva ar face asta în locul tău, la sfârșit n-o să ai nicio satisfacție. În schimb, ce se poate face e să discuți cu oameni deștepți și talentați care să spună: „Uite, asta e ce cred eu despre film” și tu să zici „Cred și eu la fel”, sau „Cred altceva”. În felul ăsta se crează un context creativ. La noi nu există. Sunt trei muzee, patru concerte, câțiva regizori, iar filmele românești dispar după o săptămână din cinematografe.

În America, Brian de Palma stătea cu George Lucas, Steven Spielberg cu Martin Scorsese, iar Martin Scorsese fusese un fel de protejat al lui Cassavetes – mă refer la schimbatul ideilor, nici măcar nu vorbesc despre ajutor cum erau pe vremuri, “să primim ajutoare”.

“Poți să supraviețuiești fără film – oricine spune asta are dreptate să o facă”

De ce se întâmplă așa?

România e o țară săracă și în piramida priorităților, arta vine foarte departe după mâncare, spălat, sănătate, educație – deși arta  ar trebui să fie educație. Cred că românii sunt foarte prinși în imediat, în supraviețuire. Și poți să supraviețuiești fără film – oricine spune asta are dreptate să o facă.

„Cred în emoție”

După proiecția de la TIFF, glumeai că atunci când ți-a fost proiectat scurtmetrajul “Bora Bora” aici, te-ai dus la baie în timpul proiecției și ai vomitat. La Cannes ce s-a întâmplat?

Până la urmă, de câte ori poți să te dezvirginezi? Am emoții de fiecare dată.  Dar acum sunt mai asumat. În urmă cu cinci, șase ani, mă întrebam cum o să reacționeze lumea la ce am făcut.

E interesant fiindcă e tot despre visceral, dacă e să rămânem în zona filmului “Câini”.

Eu ca persoană nu pot să mă detașez. Filmul ăsta mă reprezintă foarte mult ca demers. Nu mă reprezintă neapărat ca ideologie, în sensul că nu împărtășesc ideologia lui Samir, nu cred că oamenii trebuie omorâți. Dar, altfel… Cred în emoție. Empatizez cu personajele. Foarte mult. Chiar și cu cele negative.

Sunt nostalgic după oamenii foarte din stomac și care nu cred că omoară pentru că sunt răi, ci pentru că au un limbaj redus de exprimare.

Se poate transfera în vreun fel în plan social povestea pe care o spui în “Câini”?

Am avut mai demult o discuție cu un regizor român, care mi-a spus că filmul n-o să aibă șanse la festivaluri pentru că nu e relevant social, că nu are layer-ul ăsta. Și cred că a avut dreptate și n-a avut dreptate – filmul a fost la Cannes. M-am gândit atunci, dar am zis că până la urmă nu vreau, nu mă interesează să fac un comentariu social despre România contemporană. Mă interesează să vorbesc despre niște tipologii. Despre niște structuri sufletești trunchiate pe care le-am întâlnit și despre care cred că într-o societate mai civilizată nu mai sunt așa prezente. Sunt nostalgic, de fapt. Sunt nostalgic după oamenii ăștia care erau foarte din stomac și care nu cred că omoară pentru că sunt răi, ci pentru că au un limbaj redus de exprimare. Și nu e din cauza lor, ci din cauza contextului.

 

Alte materiale de la această ediție TIFF puteți citi aici și aici.

Comentarii