Sînt o introvertită veritabilă și mi-a luat ceva timp să mă acomodez cît de cît cu asta. Mi se-ntîmplă destul de des să rămîn mută în unele situații. După o perioadă, cînd începe să se insinueze și-un oarecare confort, mă deschid. Însă momentele alea cînd  ai vrea să spui o mie de lucruri și nu-ți iese nimic decît o înecare-n nas sînt în continuare cumva grele și apăsătoare.

Apoi, pot să stau o zi fără să vorbesc cu nimeni și să-mi fie bine, la fel cum pot să fiu exuberantă cu intermitențe și să obosesc repede într-o mulțime. 

Și pentru că, de asta, întotdeauna mi-e liniște-n scris, m-am gîndit să împărtășesc cu voi aici, din cînd în cînd, cîte o bucată de proză. Unele sînt de prin sertar, pe altele sper să le scriu mai des la cald.

Încep cu una pe care-am scris-o acum  patru, cinci ani. E inspirată de o povestire dintr-o carte splendidă. Cartea se numește Iubiri dificile, de Italo Calvino (Editura Polirom, 2004), – o găsiți aici – și e o antologie de povestiri despre rețeua asta fină și invizibilă a blocajelor și-a legănărilor în comunicarea dintre oameni.

Mi-ar plăcea să citesc feedback-ul vostru în comentarii. Cînd vi s-a întîmplat să nu vă găsiți cuvintele și ce-ați făcut cu asta? 🙂

***

Usnelli îşi plimba paşii în lungul camerei.

Şapte şi jumătate.

Atâţia au fost mereu – ultimul imprecis, de parcă lemnul podelei s-ar fi încheiat brusc.

De la birou până la uşa al cărei mâner, dacă n-ar fi păstrat nuanţa arămie din curba unde îţi sprijini mâna, ar fi putut marca la fel de bine începutul unui apartament părăsit, Usnelli măsura în gând cadenţa primului poem de dragoste pe care urma să-l scrie.

Primul lui poem de dragoste. Poate că ziua norocoasă avea să fie chiar azi. Îşi făcuse curaj încă de dimineaţă când măslinii de pe dealul din faţa ferestrei luceau sub soarele difuz. Mai încercase să-l scrie de vreo câteva ori, dar fie renunţase din cauza spaimei că va fi un eşec – Primul eşec?, întrebarea îl obseda -, fie inspiraţia i se înecase într-o melancolie care îi amorţea mintea preţ de câteva zile. După asta, pur şi simplu amâna poemul până la primăvară.

Poetul e ca regizorul, are obligativitatea de a gândi în imagini. Iar Usnelli trebuia să găsească o metaforă pentru propria lui incapacitate, pe care să o decupeze cu grijă. Ce gest esenţial, singular avea să fie! Să-aleagă dintre lucrurile pe care le considera ca fiind un dat sau, altfel spus, ca fiindu-i proprii. Cele pe care le stăpânea, le calcula şi le anticipa. Şi-ar fi dorit ca decupajul să aibă precizia liberă şi naivitatea unui copil în faţa cărţii de colorat preferate, da, aşa urma să fie şi el, un regizor precoce, și drastic şi indulgent cu versul său.

Usnelli era, însă, doar un poet. În mintea lui tot zgrepțăna după soluţii luate la întâmplare.

O cameră cu pereţii scăldaţi în apă, şiroaie, şuvoaie, cascade, ca în oglinda lui Tarkovski. Momentul cînd Margarita Terekhova îşi lasă părul să cadă greu sub jetul apei, ei, da, pereţii din jur parcă prăbuşindu-se de la atîta apă şi ea, voinică şi feminină, blondă, rotundă, cu trăsături cînd îngrijorate, cînd cabotine. La fel ca Delia înotînd goală în mare şi vocea lui, o, vocea lui n-ar fi putut să-i cuprindă niciodată goliciunea misterioasă ca adîncimea acelei ape… În acea clipă şi doar pentru Delia şi-ar fi dorit să devină un tenor al adîncurilor, cu solzi aspri şi coada ca o padelă cartilaginoasă sau poate, mai bine, să-i descrie murmurul vorbelor.

Ce să aştept?, îl întrebase Delia cînd priveau marea.

Unde mai găseşti frumuseţe ca asta?

Vocea inconfundabilă, ondulată, cu ritmul venind din clocotul ei interior, clocot pe care Usnelli nu şi-l putuse reprezenta vreodată.

Sau să-i asocieze tonul cu pianul lui Rahmaninov, oare? În definitiv, da, da, ei bine, pînă la urmă cine altcineva ar putea descrie mai bine drama personală a unui poet dacă nu tocmai un rus. Și încremenirea lui, imobilitatea cînd o privea, aşa, ca un gură-cască stîngace, de parcă dinaintea lui s-ar fi căscat un hău. Nu era surprins de infinitul lui, ci mai degrabă de finit, de senzaţia surprinzătoare a palpabilului, şi vrerea de-acum pe care n-ar mai putea s-o stingă decât otrava unei flori de leandru.

Acum ceva vreme, Usnelli se îndrăgostise de Delia.

Era “un poet destul de cunoscut; ea, Delia H., o femeie foarte frumoasă”. Fuseseră împreună câteva luni. Ultima lor plimbare înainte de inevitabila despărţire avusese loc într-o barcă pe o mare mediteraneană şi îi adusese într-o peşteră unde Delia se dezbrăcase pentru prima oară. Înota diafan, enervant de natural, sub privirea uluită a lui Usnelli care nu mai vîslea. “I se tăiase (…) suflarea. Pentru el, a fi îndrăgostit de Delia fusese ca în oglinda acestei grote: intrase într-o lume dincolo de cuvânt”.

Până să se despartă, Usnelli n-a reuşit vreodată să-i spună că o iubeşte. Pur şi simplu n-a putut, deşi era conştient că femeile ca ea preferă vîltoarea spuselor. Nici după ce Delia a plecat, Usnelli n-a revenit asupra problemei. Îşi pusese speranţa în poemul pe care a vrut să-l scrie acum trei ani şi acum doi ani şi acum un an şi pe care, în sfîrşit, urma să-l scrie astăzi, 21 mai.

N-a reuşit.

În schimb, pentru prima oară a privit mînerul uşii, l-a mîngîiat, i-a ascultat sunetul în ridicare şi-a ieşit din camera lungă de şapte paşi şi jumătate ca să se plimbe cu barca.

 

***

Găstiți cartea Iubiri dificile, aici.

Comentarii