Cum l-am cunoscut pe Leonard Cohen

“Într-adevăr, la puţini cîntăreţi distincţia dintre voce şi glas poate isca atîtea argumente pro sau contra ca în cazul lui Cohen” (Mircea Mihăieş)

Aveam 14 ani cînd am auzit Suzanne. Îl ascultam la o combină muzicală neagră cu inserţii metalice, una dintre bunătăţile turceşti care au fost la modă în anii ’90. Vocea plutea cu o cadenţă tînguitoare prin setul de boxe. Era nazală la începutul fiecărui vers, deschisă ca un hău în mijloc şi se lăsa înghiţită de ea însăşi spre final, chiar înainte să se aprindă ciupiturile chitarei – un plînset vechi nu mai avea de ce să iasă afară.

Mi-l imaginam vîslind. Silueta incertă şi asprită de vînt a unui turist însetat şi sătul de viaţă în egală măsură, care călătorea doar ca să despice apele. Îmi plăcea să cred că avea ochi ficşi şi vulnerabili – umerii puţin aduşi de spate -, că arbora expresia unui rebel trist şi că strîngea vîsla cu nişte degete osoase.

Ascultîndu-l, aveam senzaţia că îmi vorbeşte un preot: aşa cum rostea cuvintele – Suzanne nu aducea prea mult cu un cîntec din cauza melodiei care era ca o linie – versurile păreau nişte sfaturi sfinte, n-aveau nicio urmă de îngrijorare. Îţi venea să-l urmezi cînd spunea: Jesus was a sailor / When he walked upon the water.

Nu ştiam cum arată Leonard Cohen. Dar îi descopeream vocea.

***

Pînă la finalul clasei a XI-a mă îndrăgostisem de un tip şaten cu privirea departe. Ne vedeam la întîlnirile găştii din care făceam parte, o mînă de liceeni cu care jucam teatru. Îi plăcea Cohen şi, într-un moment de graţie adolescentină, m-a lăsat să-i văd camera unde îi încropise un soi de altar. O tapetase cu postere aduse din străinătate şi avea toate albumele pe CD-uri. Aşa am ascultat pentru prima oară The Future, la boxele mari ale unei staţii. (M-am gîndit că vocea lui era matură şi pătrunzătoare, diferită faţă de cea din Suzanne. Sunetul ei adînc reuşise să ne lase în muţenie.) Tot atunci, întinsă pe un pat îngust, la lumina unei lămpi roşii, i-am putut analiza în voie chipul. Mi-am notat în minte două cute pe care obrajii le formau în jurul gurii (cu buze mai lungi şi mai pline decît mă aşteptam) – îl făceau să arate ca un gurmand, unul care a înfulecat ani de zile cuvinte.

Din acel moment, mi-am dorit să fiu sărutată pe muzica lui. Era proiecţia unui ideal: nu tînjeam după actul în sine, cît după posibilitatea de a găsi, undeva la îndemînă, trăirea hipnotică şi adîncimea întunecată pe care reuşea să le transmită el. Le căutam instinctiv, fiindcă, deşi începusem să-l ascult aproape obsesiv, nu-mi lăsa senzaţia de saţietate.

S-a întîmplat la un chef de liceu cînd am rămas singură cu şatenul, iar la combină cineva pusese pe repeat Who by fire.

Sărutul nu mi-a plăcut. Dar mi-a plăcut glasul.

***

După cel de-al doilea concert la Bucureşti, pe 4 septembrie 2009, noaptea, m-am apucat să citesc Viaţa, patimile şi cîntecele lui Leonard Cohen de Mircea Mihăieş, cu pixul în mînă. Am aflat că, în primii ani de înregistrări, Cohen cerea să se ardă tămîie în studio şi să se stingă luminile, după care începea să cînte în faţa unei oglinzi. Că, pînă să ajungă la consistenţa din The Future, cei de la Columbia Records s-au luptat multă vreme să-l convingă de o schimbare: “să amplifice puţin sunetul, dar mai ales să ascundă imperfecţiunile vocii prin revelarea calităţilor glasului – adică ale timbrului inconfundabil.”

Noaptea aceea a fost şi prilejul unei altei întîlniri. O poezie diferită de cea pe care o ştiam pe de rost din versurile cîntecelor:

Mă-ntreb cîţi oameni din acest oraş
trăiesc în camere mobilate.
Noaptea tîrziu, cînd mă uit la clădiri
Jur că văd o faţă-n fiece fereastră
uitîndu-se la mine înapoi
şi cînd mă-ntorc să plec
mă-ntreb cît de mulţi se duc la masa de scris
ca să scrie acest poem
.

 

***

 

În camera mea, pe un fotoliu, e o fotografie de un metru pe jumătate de metru, făcută sul. Un poster pe care l-am cumpărat la ieşirea de pe stadion, la finalul concertului. Cohen poartă pălărie, e mai bătrîn decît în cele din liceu, iar cutele din jurul buzelor, deşi mai adînci, s-au îmblînzit în expresie.

E alb negru. Îl cunoscusem, dar nu-mi imaginasem niciodată că-l voi vedea.

Luați-vă nu moment pentru voi și ascultați-l pe Leonard Cohen prin aerul tare, azi.

 

 

 

Text publicat inițial pe Liternet.

Comentarii

Ana Maria Onisei: Cu o experiență de peste cinci ani ca jurnalist, îmi folosesc pasiunea și ce-am învățat (documentare, tehnică de interviu, reporting, creative writing, copywriting și redactare) ca să creez conținut relevant în mai multe zone: jurnalism, comunicare și promovare (PR).