În dialog cu scriitorul maghiar al momentului, Attila Bartis, despre cum fugim de emoție

Comunism. Identitate. Securitate. Conștiință. Suflet. Familie. Erotism. Moarte. Violență. Întunecime. Emoție pur-sânge.

Dacă nu l-ai citit încă pe Attila Bartis, asta e ce-o să descoperi în cărțile lui.

Și-ar mai trebui să știi că e scriitorul maghiar al momentului.

Nu-i una dintre multele fraze standard de promovare. E suficient să citești doar câteva cuvinte din ce scrie Attila Bartis și-ți dai seama că nu mai găsești o voce ca a lui – iar asta e, poate, cea mai rară calitate a unui autor.

 

Pentru oricine e mai bine să trăiască cu o ființă vie decât una moartă. De fapt, habar n-am cum să le supraviețuiești morților tăi. Unii reușesc, alții nu. Probabil că asta depinde mai mult de cei morți decât de cei rămași în viață. (Attila Bartis în „Sfârșitul”)

Attila Bartis s-a născut la Târgu Mureș.

În 1984, a plecat din România, împreună cu familia, în Ungaria – odată cu asta, i s-a retrs cetățenia română. Tatăl lui a fost condamnat și încarcerat o perioadă fiindcă s-a implicat direct în organizarea protestelor anticomuniste din Cluj din 1956.  Mama lui a murit când Attila Bartis avea doar 13 ani.

Attila Bartis a scris romanul cu care-a cucerit lumea, Tihna, în doar trei luni, după o perioadă de criză în viața personală în care s-a gândit și la sinucidere.

Azi, e tradus în peste 25 de limbi străine.

Regizorul Radu Afrim a montat Tihna, după Attila Bartis, la Teatrul Național din Târgu Mureș – un spectacol care s-a văzut și la București.

Și dacă în Tihna proiecta universul tramelor comunismului pe relația bolnăvicioasă dintre o mamă și un fiu, în Sfârșitul, cel mai recent apărut roman al său, povestea e spusă din perspectiva relației dintre un tată și fiu.

Sfâșietor și poetic, Attila Bartis poate fi în egală măsură într-o frază și surprinzător, și macabru. Reușește să transmită atâta emoție încât pur și simplu te paralizează.

Îi place să spună că ce scrie e despre sufletul omului.

Attila Bartis poartă un sacou negru, la reverul căruia sclipește un gândac din argint, cu colțuri înnegrite de la timp. E un scarabeu, o broșă pe care o purta bunica lui, și-acum o poartă el.

“N-am băut”, râde, în timp ce ne explică cum a stat treaz până pe la unu noaptea, de vorbă cu un văr pe care l-a reîntâlnit după zeci de ani.

Attila Bartis a venit la București să-și lanseze romanul Sfârșitul (Editura Polirom, traducere de Marius Tabacu), săptămâna trecută. E a doua zi după lansare și după dialogul public cu prietenul său, scriitorul Filip Florian.

E ora zece și ceva dimineața, sînt cu fotograful Alex Damian în biblioteca de la Institutul Maghiar din București. Dăm mâna și-i spunem c-un pic de sfială că nu e prea grozav cadrul pentru fotografii. Îi arătăm o măsuță din holul Institutului. Am vrea să stăm acolo.

“A, nu, nu. Nu putem să facem aici, de fapt nu facem nimic dacă nu beau o cafea.”

Începe să râdă toată lumea, și noi, și traducătoarea.

“Stăm pe scări”.

Își aprinde o țigară, în timp ce traducătoarea vine cu o tavă micuță, cu cești albe de cafea și-o așează lângă noi, pe scara din piatră.

E de-a dreptul simpatic.

Și pare că n-ar nicio legătură cu Attila Bartis, cel din frază.

Te-ai aștepta să fie ceva mai introvertit, grav și întunecat. Și câteodată, când vorbește-n public, pare mai degrabă așa.

În schimb, în lumina dimineții de octombrie, e seducător, se joacă și se lăfăie în atenția celorlalați și-a telefoanelor – toată lumea îl sună să-l întrebe cum a fost la lansare.

E-o desprindere și-n același timp și-o suprapunere în a întreține un mister care lui Attila Bartis îi place.

Față în față, la fel ca-n cărțile lui, nu știi niciodată ce urmează.

 “Trauma și trecutul trăiesc împreună”

Personajele tale se află mereu în apropiere de moarte sau în relație cu moartea și fundalul e cel al comunismului. Care e pentru tine relația dintre traumă și trecut în raport cu literatura pe care o scrii?

Nu e neapărat specialitatea casei, adică specialitatea mea. Trauma și trecutul trăiesc împreună și aparțin naturii umane. Dacă citim o carte de istorie, vedem că trauma nu este ceva de care poți să scapi. Și lucrurile bune, frumoase, dacă sunt într-un trecut îndepărtat și simți că le-ai pierdut, că nu le mai ai, pot fi tot un fel de traume.

Mereu spui că scrierile tale nu sunt autobiografice, deși regăsim multe elemente din povestea ta de viață în universul lor. De ce ții să faci distincția asta?

În aceeași frază sunt multe elemente autobiografice din perioade ale vieții mele și din locuri diferite, iar din aceste elemente se crează o altă realitate literară care n-are nimic de-a face cu autobiografia. Nimeni n-ar putea să scrie biografia mea folosindu-mi textele.  Dar când zic că scrisul meu nu e autobiografic, asta nu înseamnă că vreau să mă dezic. Câteodată, încurcăm un text autobiografic cu un text foarte personal. Ce scriu sunt texte foarte personale. În primul rând din punct de vedere emoțional.  Nu există vreun dubiu aici: am o relație cu aceste emoții care sunt în texte, ar fi o minciună să spun altfel. Așadar, din punct de vedere al evenimentelor, nu e nimic autobiografic în scrisul meu, deși sunt prezente niște evenimente autobiografice acolo, dar din punct de vedere emoțional, totul e autobiografic.

E nevoie de o împăcare cu trecutul personal ca să poți scrie despre el?

Pe mine mai degrabă mă ajută. E ca scânteia când faci foc. Ai nevoie de ceva ca să-l declanșezi.

Vezi un risc în faptul că literatura, arta despre trecutul comunist, poate deveni obositoare? Întreb în contextul în care, de exemplu, în România e multă lume care spune despre filmele din noul val că răsucesc același subiect din trecut și că ar trebui la un moment dat să ne desprindem de asta.

E ca atunci când sculptorul lucrează cu piatră. Pentru literatură, sau film, sau artă, materialul e însăși viața. În Ungaria, după ’90, și în general în Europa Centrală și de Est, au fost oameni – de exemplu, scriitorul Péter Esterházy – care-au spus: “Ce bine că literatura a scăpat acum de politică, de aici înainte politicienii vor face politică, în timp ce scriitorii vor face doar literatură”. De înțeles de ce au crezut asta, dar în câțiva ani a devenit clar că așa ceva nu există, pentru că literatura lucrează cu viața, și-atunci politica a revenit în literatură. Niciodată nu poți să începi o viață de la zero, e imposibil.

Într-un interviu, vorbind despre Tihna spuneai că a urmat unei perioade din viața ta în care te-ai gândit la sinucidere. Pot să întreb ce te făcea să te gândești la sinucidere?

Nu e atât de simplu. Poate nu toată lumea, dar majoritatea oamenilor se gândesc la sinucidere măcar o dată în viață. Trecusem printr-o criză lungă în plan personal. Și fiindcă tot vorbeam mai devreme, scânteia, să zicem așa, a fost să încep să scriu “Tihna”. De asta am și scris cartea atât de repede, în trei luni terminasem prima variantă a textului. Când scriu, încerc să vorbesc despre o emoție mare care se află acolo în mine, ea este cea care mă forțează să lucrez. Indiferent despre care carte a mea este vorba.

Scrisul e un fel de salvare sau o întoarcere la tine?

Nu e politicos și nici profesional să vorbim despre literatură ca despre o formă de autoterapie. Pe de altă parte, să n-o facem ar fi o prostie. Să fim sinceri, mai ales dacă ne uităm la poezie, dar și în cazul unui roman, se întâmplă și dacă vrei, și dacă nu vrei. Despre ce scrii, felul cum o faci, cel în care gândești, te afectează și pe tine însuți, nu numai pe cititor. E ca o cercetare prin care încerci să găsești rădăcinile unui sentiment. Ce se întâmplă? De unde vine?

Nu e politicos și nici profesional să vorbim despre literatură ca despre o formă de autoterapie. Pe de altă parte, să n-o facem ar fi o prostie.

Apropo de asta, ce rol joacă emoția azi în viața cotidiană? Aș fi tentată să spun că de multe ori cam fugim de emoție.

Da. Și asta e periculos. N-o să scăpăm de emoții niciodată. Noi suntem animale. Unele care gândesc și vorbesc și care au nevoie de-un Dumnezeu, orice-ar face. Nu există societate pe acest Pământ care să nu-și fi creat un Dumnezeu al ei: avem nevoie de Dumnezeu. Și avem emoții. E ceva ce nu poate fi negat. Tot ce se întâmplă astăzi în societatea asta – să-i zicem albă, occidentală – pe termen lung e o nenorocire. Dacă citești un ziar vezi cum încercăm să ținem departe de noi realitatea cea mai crudă, cum încercăm să nu luăm act de tragedii, de moarte. Ironia e un lucru foarte important în viața omului, dar sunt niște lucruri despre care nu se poate vorbi întotdeauna cu ironie. Când citesc ziarele sau site-urile, văd cum, dacă a fost un tsunami undeva și-au murit mii de oameni, titlul articolului e ca o glumă, sau încearcă să fie lejer, la distanță, superficial. Încercărea de a nega emoțiile are un preț mare.

Dacă citești un ziar vezi cum încercăm să ținem departe de noi realitatea cea mai crudă, cum încercăm să nu luăm act de tragedii, de moarte.

Totul pornește de la emoție, spui. Universul din cărțile tale e foarte personal și foarte întunecat. Ți se întâmplă să ți se facă frică, ție, atunci când scrii unele pasaje?

Atât de mult se întâmplă, încât…  Treaba asta e chiar foarte, foarte seriosă. Am descoperit devreme că textele pe care le scriu sunt câteodată ca niște premoniții. În romanul “Tihna” sunt niște întâmplări care s-au petrecut aproape la fel în viața mea după ce am scris despre ele. Și numai și numai din cazua asta protagonistul din “Sfârșitul” n-are cancer.

Există și o ținută morală în cărțile tale. E un personaj în Sfârșitul care zice că nu pune preț pe conștiință, pentru că poți să faci cele mai atroce lucruri cu conștiința curată. În ce valori te ancorezi, ai o hartă?

N-am hartă. Am suflet.

Cu toate astea, multe dintre ororilele comunismului s-au întâmplat.

Ororile vor continua. Din acest punct de vedere, sunt destul de pesimist. Să nu uităm că Homo Sapiens este rasa cea mai agresivă dintre toate.

***

Găsești romanele Sfârșitul și Tihna, pe site-ul Editurii Polirom, aici și aici.

Alte recomandări de lecturi faine de pe blog, aici și aici.

Pe fotograful Alex Damian, care semnează fotogragiile de la acest interviu, îl găsești aici.

 

 

Comments