O confesiune foarte personală de final de 2016.

***

“Momente ale adevărului”, așa scrie, cu caps și litere negre pe fond alb în caietul program.

Când eram printr-a doua, părinții m-au dus pentru prima oară la teatru.

Se întâmpla la începutul anilor ’90, abia se încheiase Revoluția și la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț se relansase festivalul. Se mergea cam ca la biserică. Veneau spectacole din țară și actori și regizori care debutaseră aici se reîntorceau pe scena teatrului. Piesa era Așteptându-l pe Godot, de Samuel Beckett. Stăteam în lojă cu brațele sprijinite de balustrada din pluș grena. Urmăream schimbul de replici al actorilor. Îl așteptau pe Godot. Un singur element din decor tăia negrul scenei – un copac din carton stilizat în jurul căruia decurgea dialogul.

La un moment dat, fără să-mi dau seama, le-am strigat:

“Dar nu-nțelegeți că nu mai vine?

Ai mei și ceilalți patru oameni din lojă au râs și mi-au făcut semn să tac.

***

Poate că ai trăit, ca și mine, senzația că-n 2016 ai primit câte un final așteptat după alt final așteptat ca o palmă peste obraz. Că au plecat oameni și artiști pe care-i iubeai, că ai pierdut alegerile și-n America și-n România, că granițele au început să explodeze la propriu, că în oameni se poate intra cu camioane și că pungi suspecte stau lângă cauciucuri până și-n Piața Amzei. Că imaginea anului rămâne cea făcută de fotograful Associated Press Burhan Ozbilici care-a prins exact momentul când Mevlut Mert Altintas l-a împușcat pe ambasadorul Rusiei în Turcia (cum se scria pe Facebook, un cadru de Tarantino – ce multă răceală în detașarea noastră…)

Cu toate astea, ai pus din nou în căști o melodie care ți-a marcat adolescența, ai ieșit în stradă, ai semnat petiții, ai mers la vot. Ai văzut în breaking news că Ion Iliescu e pus sub acuzare în Dosarul Mineriadei pentru că niște oameni n-au renunțat și-au dus cazurile la CEDO. Ai citit poate cele mai cutremurătoare anchete de presă de după Revoluție. Ai văzut șefi ridicați.

 

art-will-lift-you-up

Desen de Dan Perjovschi

 

 ***

“Momente ale adevărului”, așa scrie, cu caps și litere negre pe fond alb în caietul program.

 

Continuă.

“Piesa înfățișează, aproape literalmente o lume aflată în pragul prăbușirii.”

Sînt în sala mare a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj și văd, chiar între zilele dintre Crăciun și Revelion, piesa În adâncuri, după Maxim Gorki în regial lui Yuri Kordonsky, un spectacol despre care-am aflat dintr-o postare pe Facebook a regizorului Tudor Giurgiu. E o meditație despre viață, o montare despre care s-a vorbit ca despre un eveniment.

Se joacă pe gradene și asta te face să intrii cu totul în schelele din lemn sub formă de triunghi – scenografia îi aparține lui Dragoș Buhagiar – în care cele 13 personaje așteaptă să moară. Sunt prizonieri ai unei nenorociri, sunt decăzuți, fără bani, înecați în droguri, jupuiți sau bolnavi. Își întrețin speranța imaginându-și și jucând scene din Anna Karenina – Nastia, unul dintre personaje citește asta, are o singură carte  și se agață de ea – , altul își găsește un sprijn în dialoguri despre imaginea unui spital senzațional și inexistent, sau în posibilitatea iubirii, sau în răzbunarea și șantajul de amant.

Foto via Teatrul Maghiar de Stat

Foto via Teatrul Maghiar de Stat

0116_0c9a8

Actrița Anikó Pethő într-o secvență din montarea În adâncuri Foto via Teatrul Maghiar de Stat

Toți pendulează între agresivitatea față de celălalt, disperare și-n același timp au nevoia de conectare.

Unii dintre ei chiar or să moară – un cântec rusesc bisericesc izbește în scânduri și îți dau lacrimile.

La un moment dat, cu câteva măsuri înainte de final, personajul Satin, interpretat de Miklós Bács își rostește monologul:

Omul, ăsta e adevărul. De ce trăiește omul?  Pentru a se naște omul mai bun.

O face atât de bine, de fapt toți actorii o fac, încât sunt ei. Același aluat cu personajul. Și pentru că se-ntâmplă asta, ai aceeași senzație ca la concertele bune de muzică clasică când toată orchestra e armonizată și asta face să nu mai fie nicio barieră să pătrunzi în lumea aia. În adâncuri, în lumea noastră.

Și poate că aici e lecția discretă a lui 2016 – așa cum o spune și regizorul Yuri Kordonsky: în piesă, toate personajele sunt principale. Și poate că a fi mai bun înseamnă uneori să fii așa ca actorii ăștia de pe scenă, o echipă în care niciunul nu simte nevoia să iasă în față ci-și înțelege jocul până acolo încât te predai. (Mi s-a mai întâmplat aceeași bucurie c-un singur spectacol anul ăsta – Livada de vișini, a unui mare regizor rus, Lev Dodin, în Festivalul Național de Teatru. Și Dodin zicea aceleași lucru despre importanța fiecărui personaj în parte.)

E transferabil și pentru o societate. 

Fiindcă dincolo de vălul terorii pe care-o vedem zilnic, orgoliul – nu terorismul e boala secolului. Acel lasă că vă arăt eu. Și o pereche de ochi orbi, care nu întind mâna când ar putea s-o facă.

Așa că, dacă e să ne urez ceva pentru 2017, e să nu uităm că n-o să ne poată lua nimeni, niciodată dreptul de a fi mai buni.

De cele mai multe ori, asta e tot ce contează.

 

***

Puteți vedea montarea În adâncuri și în 2017 (e programată decocamdată pentru ianuarie și februarie), și chiar merită să faceți un weekend de turism cultural până la Cluj și să incudeți și asta pe lista voastră. E bine să vă luați bilete din timp, le găsiți online aici.

În adâncuri, după Maxim Gorki 

Regia: Yuri Kordonsky

Mihail Kostiliov: András Hatházi
Vasilisa: Imola Kézdi
Nataşa: Éva Imre
Vaska Pepel: Gábor Viola
Andrei Kleşci: Loránd Farkas
Anna: Júlia Laczó
Nastia: Anikó Pethő
Bubnov: Sándor Keresztes
Baronul: Ervin Szűcs
Satin: Miklós Bács
Actorul: Áron Dimény
Luka: Zsolt Bogdán
Tătarul: Péter Árus

Comentarii