Elisabeth Leonskaja, supranumită „ultima doamnă a şcolii ruse”, a cântat pro bono pe 27 noiembrie 2011 la Ateneul Român, banii de pe bilete fiind donaţi pentru renovarea acoperişului şi interioarelor Muzeelor Minovici.

Pianista, care a concertat de-a lungul anilor cu toate marile orchestre ale lumii, a interpretat ultimele trei sonate compuse de Franz Schubert: Sonata nr. 19 în Do minor, Sonata nr. 20 în La major şi Sonata nr. 21 în Si bemol major.

Elisabeth Leonskaja a ajuns în România cu o cursă de Viena, iar interviul a avut loc la mai puţin de o oră de la aterizare. S-a apropiat de Sviatoslav Richter cu care mai târziu a şi cântat, la scurt timp după ce debutase ca pianistă. După un concert-maraton când a interpretat două sonate de Beethoven şi-apoi Marea Sonată a lui Ceaikovski, Richter i-a spus: „Eşti pe drumul bun!”.

De ce v-aţi dorit să faceţi un gest de caritate pentru România?

 Elisabeth Leonskaja: Fiindcă pentru orice lucru frumos e nevoie de un acoperiş. (Râde) Ați ales pentru recital trei sonate de Schubert care durează fiecare câte 45 de minute, un tur de forță… Sunt trei comori care se cântă, din păcate, prea rar. Creaţiile unui geniu. Trei piese complet diferite. Prima, Sonata nr. 19 în Do minor, exprimă admiraţia pentru Beethoven, iar celelalte se apropie de Bruckner, din punctul meu de vedere. Partea lentă din Sonata nr. 20 în La major este o chintesenţă a sufletului, în care putem găsi şi urme din Mahler.

Sunteţi recunoscută pentru forţa dumneavoastră, inclusiv fizică, de a interpreta partituri foarte grele. De unde vine această putere?

Din muzica pe care o interpretez. Nu joc fotbal. (Râde)

Aţi început să cântaţi la pian la vârsta de 11 ani. La ce a trebuit să renunţaţi în favoarea studiului?

N-am avut sentimentul c-am pierdut ceva. Mă jucam cu păpuşile, ca toate fetiţele. Aveam prieteni. Poate că alergam pe străzi mai puţin decât ceilalţi copii, dar nu mi-am dat seama.

Care e cel mai important lucu în privinţa repetatului?

Lupta activă cu lenea. Asta nu e numai o revoluţie, e un adevărat război. (Râde)

“Cel mai important lucru în privinţa repetatului e lupta activă cu lenea. Asta nu e numai o revoluţie, e un adevărat război. ”

Ce vă emoţionează cel mai mult când interpretaţi live?

Muzica pe care o interpretez.

Aţi fost apropiată de o legendă a pianului, Sviatoslav Richter. Cum vă amintiţi de momentele petrecute alături de dumnealui?

E foarte greu pentru un om tânăr, cum eram atunci, să stea lângă Richter, darămite să cânte împreună cu el. Cântatul – literalmente – mă durea. Avea o scară a gândirii şi a înţelegerii, o măiestrie absolută care era copleşitoare.

Ce vă apropia de Sviatoslav Richter?

O admiraţie religioasă. De multe ori, nici nu-mi venea să cred că sunt lângă el. Erau nişte sentimente sfinte. Totuşi, el era un om extrem de modest, de simplu şi aşa reuşeam să nu fiu intimidată.

Aţi plecat din Rusia la Viena în 1978. Da, şi nu există ceva mai rău pentru sufeltul omului decât imigraţia. Dincolo de durere, aţi trăit plecarea şi ca pe o formă de eliberare?

M-am uitat tot timpul înainte, n-aveam ce să las în urmă. Astăzi, cum priviţi politica Rusiei, starea ei? Nu mă interesează politica, ci oamenii. Rusia este o ţară imensă, cu resurse imense şi cu o cultură bogată. Întrebarea e: Ce-or să facă ei cu această cultura?

Aveţi un răspuns la ea?

Am o soră care locuieşte cu mine la Viena şi se uită tot timpul la programele televiziunii ruse. Vede doar rock sau manele. Nu cred că asta e cultură. Deci se impune o altă întrebare: cine o să câştige? Sigur, când călătoresc prin Rusia văd că există insule de cultură care sunt ocrotite cu multă grijă. E un semn bun. Ce se aruncă spre mase poate fi de durată sau nu. Aceste grupuri de oameni care păstrează tradiţia sunt, însă, cu adevărat importante. Dar mai bine v-aş spune un banc despre „noii ruşi” şi starea muzicii clasice: Doi ruşi se întâlnesc la o cafea. Unul povesteşte despre Mozart. Celălalt întreabă: «Cine e, domnule, acest Mozart?» «Cum, nici măcar atâta lucru nu ştii? E cel care-a compus muzica pentru telefoanele noastre.”

 Interviu publicat inițial în cotidianul Adevărul pe 27 noiembrie 2011.

 

Comentarii