Dacă-i adevărat că fiecare citim așa cum sîntem, atunci cartea Anei Maria Sandu, Pereți subțiri, m-a inundat până-n cele mai ascunse cotloane.
Eram într-un tren vechi cu o întârziere estimată de 75 de minute, între scaune dintr-un fel de tapiserie ocru când am citit-o. Mai bine spus e că n-am putut să mă opresc din a o citi.
Dintr-un bloc cu patru etaje din București, Ana Maria Sandu dirijează în Pereți subțiri un trailer cât o viață.
Sînt 17 povești între pereții subțiri de-aici, o succesiune de proze scurte care se unesc în același punct.
(Structura cărții e tare specială, tocmai de asta, o și face să fie citită ușor și trăită.)
Sînt oameni ale căror existențe se-agață una de alta, într-o iscodire uneori aproape caragialescă – ca într-o mahala, în bloc fiecare vrea să știe și să judece ce face fiecare -, și-apoi cad unul câte unul, pe rând, în abis. Iar pe fundal, un București autentic palpită, cu toate relele și bunele lui – îl simți cu acuratețe și umor, și-n același timp, cu o lentoare, și-o melancolie cenușie seducătoare.
Cuvintele Anei Maria Sandu sînt alese cu grijă, au umor în doze echilibrate, dialogurile – perfect scurte și rafinate.
E și tandrețe, e și mizerie, și dulce, și erotism, și suferință, și nebunie – la propriu -, în Pereți subțiri. Și e mai ales liniștea care se lasă în noi când sîntem prinși între ițele imprevizibile ale relațiilor.
Morți, iubiri, blănuri, amantlâcuri, certuri, trotuare și geruri de câmpie – Ana Maria Sandu le dezghioacă pe toate într-un spațiu claustrofob, unde lipsa de intimitate ajunge, de fapt, să atingă fix miezul cald și dureros al apropierii de adevăruri din noi.
Și, prin asta, ne lasă să mestecăm în tihnă bucăți pe bune din viață.
Muțumesc, Irina-Marina Borțoi, pentru întâmplarea întâlnirii cu cartea.
Credeți-mă. Și dacă nu mă credeți, luați-vă cartea. 🙂
O găsiți aici: Pereți subțiri, de Ana Maria Sandu, Editura Polirom, 2017.
No Comments