Povestea primului sat din România unde se cultivă tuberoze – de ce oamenii schimbă țara și nu invers

Curte cu tuberoze din Hoghilag

Pentru că multă lume mi-a scris anul trecut să mă-ntrebe când mai are loc Sărbătoarea tuberozelor și cum să procedeze ca să ajungă la Hoghilag, lângă Sighișoara, am adunat câteva informații despre ediția din acest an.

  1. Sărbătoarea tuberozelor are loc în weekendul 5-6 august, la Hoghilag, foarte aproape de Sighișoara;
  2. Pentru detalii în timp real, puteți urmări pagina de Facebook Sărbătoarea tuberozelor ;
  3. Puteți să vă cazați în Sighișoara. De acolo vă duceți cu mașina sau cu taxiul la Hoghilag, e aproape. Mai multe detalii exacte despre drum, și la finalul poveștii.
  4. E bine să vă căutați loc de cazare de pe-acum, vara e destul de aglomerat în Sighișoara. Dacă nu găsiți în Sighișoara, vă puteți caza și la Dumbrăveni.

    Motivele pentru care e de neratat aceast eveniment sînt toate în povestea de mai jos. Eu anul trecut m-am urcat pur și simplu în tren în primul weekend în care am putut, după ce văzusem un Share despre Sărbătoarea tuberozelor pe pagina Radio Guerrilla și-am zis că  trebuie să merg, e de-un roman ce se întâmplă acolo.

Cum s-au hotărât o mână de săteni să descopere lumii primul loc din România unde se cultivă tuberoze, de prin anii ’50 până azi? O poveste care merită să meargă mai departe fiindcă-i despre ceva ce deplângem și-n același timp căutăm, atunci când evadăm din aglomerările urbane: să reînchegăm legătura dintre oraș și sat.

***

E aproape ora prânzului și nu e nici țipenie de om pe strada principală din Hoghilag.

Domnul Munteanu lasă largă poarta casei.

Gospodăria e generoasă.

Din curtea de lângă cerdac, cu vie răzleață, domnul Munteanu înaintează în adâncimea spațiului, pe lângă hambarul cu găini până spre o altă poartă, mult mai mare. Se-ntinde pe vreo zece metri ca un zid sculptat. Deschide încă o ușiță decupată din zidul ăsta:

“Pe vremuri aici a fost crama sașilor, de asta a rămas așa”, trasează un semicerc cu mâna. De la două degete îi lipsesc buricele și unghiile.

Dincolo de ușiță, mai întâi e cerul cu nori albi, cerul acela jos de Ardeal. La capăt, dealuri. În stânga – un hambar. Și pe vreun kilometru, până la limita unde cerul se unește cu dealurile, se desface un câmp verde cu sute de flori de culoarea fildeșului, una lângă alta. Fără discuție, tabloul se califică  la categoria realism magic.

“În sat a-nceput să cultive florile mai întâi un sas, Günter, a trăi vreo sută de ani. Cu totul, erau cam cinci, șase familii de sași și nu voiau să le dea, era afacerea lor, normal. Da’ mai cu tras cu ochiul, mai cu trocul, până la urmă într-o zi m-a chemat Günter la el. Mi-a pus în palmă câțiva bulbi ca niște măciulii de usturoi:

“Băiete, ai aici un pumn de țărână sau un pumn de aur. Doar de tine depinde ce-o să iasă.”

Domnul Munteanu și curtea lui de tuberoze

 

***

Suntem în primul loc din România unde se cultivă tuberoze.

Hoghilag e la 16 kilometri de Sighișoara și relativ aproape de Sibiu, pe partea dinspre Dumbrăveni.

Timp de vreo zece ani, până să se extindă culturile și-n Oradea, Cluj, Olt, Roman sau Ilfov, toate tuberozele din România veneau de la Hoghilag și se vindeau mai întâi pe piața din Brașov. Sătenii le cărau în geamantane, cu trenul sau cu mașinile. Un fir de tuberoză dintr-o grădină din Hoghilag poate să aibă și un metru jumate.

Domnul Munteanu e primul român care cultivă tuberoze aici în sat. A-nceput în anul 1963.

Azi sunt 15 familii de români cu tradiție în cultivarea tuberozelor în Hoghilag. Din asta trăiesc, din asta își fac case și-și mărită copiii. Se contrazic. Unii spun că tuberozele au fost aduse din Ungaria, alții că din Austria și că, de fapt, i-ar fi plăcut Mariei Antoaneta. De loc, tuberoza – chiparoasa, floarea de os -, e originară din Mexic. Se folosește ca plantă decorativă și e celebră în industria parfumurilor. O tuberoză începe să miroasă abia spre șapte seara, când uleiurile volatile au avut suficient timp să se-adune-n petale.

În sezonul bun, o familie din Hoghilag poate scoate și 200-300 de milioane din vânzarea tuberozelor, deși prețul de pornire pentru o floare e mic în lipsa unui sistem de vânzare pus la punct, care să reducă bișnița. Acum 46 de ani, un fir de tuberoză valora cât o pâine. În 2016, la vânzare, prețul a rămas de 1.5, maxim 2 lei pentru un fir. În București, la florărie sau la tarabe, un fir ajunge să coste și triplu, 6 lei.

Noaptea Tuberozelor fotografiată de Cătălina Filip

Perioada de vârf pentru tuberoze e între lunile iunie și septembrie. Cultura e foarte pretențioasă. Înfloresc din plin o dată la trei ani, așa că sătenii trebuie să planteze bulbii pe care îi recoltează toamna – până încep ploile, o chestie pentru care nu folosesc prognoza meteo, ci simțirea, și-i pun la uscat – pe trei parcele separate, pe care le tot rulează în funcție de an. Sînt săteni care au parte de-o explozie de flori în curți sau unii care n-au flori mai deloc, dar o să aibă la anul. Pentru un câmp de tuberoze muncesc din greu: apa o cară cu vidanja și-o aduc direct din Târnavă – să nu fie prea rece. Le place să se gândească la tuberose ca la niște copii care stau cu capul la soare și cu picioarele-n apă.

***

Prea multă lume n-ar fi ajuns să știe de tuberozele de la Hoghilag dacă nu era Nicu Lazăr, primarul. Împreună cu Mihnea Vârgolici, care face deja de ceva vreme Transylvania Horse Show la Prod, un alt sat pe lângă Hoghilag, sătui de festivaluri cu vin, s-au așezat la discuții să vadă ce se poate face. Și-au ales să se gândească la sat ca la un SWOT: ce avem noi numai al nostru aici? Așa au hotărât să transforme un loc aproape uitat de lume în Tărâmul tuberozelor. Au pus și la intrarea în sat un panou alb pe care scrie asta. Iar fiecare cultivator de tuberoze are pe poarta câte un pătrat din tablă cu tuberoze desenate – oricine ai fi, așa știi că dacă bați la poarta lor, o să ți se deschidă livada de flori din spatele casei.

Și pentru că România era plină ochi de festivaluri au zis să nu mai facă încă unul. Așa că au gândit, și-n termeni de marketing, și-n termeni de comunitate evenimentul. O seară de început de august în care toți cultivatorii cu tradiție din Hoghilag se îmbracă în portul popular și vin cu brațele de tuberoze în curtea bisericii. Aduc și din bunătățile locale și povestesc despre tradiția tuberozelor din sat.  De fapt, nu doar asta: încearcă să reînvie o energie, o mândrie că-s cultivatori de tradiție, conștienți că dacă n-o fac ei, o să se piardă.

Curtea bisericii evanghelice din Hoghilag unde are loc Noaptea Tuberozelor

S-au mobilizat și-au curățat toată curtea bisericii în paragină și-au adus la Hoghilag vreo 500 de oameni, bucureșteni, străini, chiar și oameni din Sighișoara care-au descoperit că la ei se cresc florile, deși le credeau importate din Olanda.

Dacă noi nu facem nimic pentru locurile și poveștile noastre, or să dispară.

Cu ajutorul lui Mihnea și-a soției lui, Adela, Nicu Lazăr a pus la punct și-o rețea prin care Florăriile Iris din București să vină să cumpere tuberozele de la cultivatorii din Hoghilag, la un preț mai bun decât la bișniță. Cum mai dă peste câte un sătean, Nicu Lazăr îi amintește să nu cumva să lase prețul mai jos la flori. E și-o formă de educare pe care-o face. Acum se străduiește să-i convingă pe hotelierii din Sighișoara să lărgească oferta pentru turiști și să includă Hoghilagul pe lista de atracții din zonă. Ar vrea să facă și ceva mai de lux – cină în grădina de tuberoze.

“Îmi aduc aminte că eram prin Memorialul Durerii la Sighet și m-a impresionat să aflu toate poveștile celor care-au fost acolo. Și după aia am stat și m-am gândit: cum despre oamenii ăștia care și-au păstrat coloana și-au luptat pentru țară nu vorbim niciunii și-n rest, trăncănim și auzim de toate fufele? Dacă noi nu facem nimic pentru locurile și poveștile noastre, or să dispară.” , zice Nicu Lazăr.

Fotografii folosite de cei din Hoghilag pentru promovarea Nopții Tuberozelor

A devenit primar la Hoghilag după ce-a muncit ani în Ocolul Silvic. E genul timid și e pasionat de conservarea copacilor. La vreo câțiva kilometri de Hoghilag, mai aproape de Sighișoara e și-o zonă protejată, vizitabilă, cu stejari seculari – unde inclusiv trunchiurile sunt păstrate în peisaj și marcate. Locul arată ca din documentarele cu savane  de pe Discovery. Nicu Lazăr se uită la stejari cu drag și-și amintește de un master pe care l-a făcut în Anglia despre protejarea arborilor. Exclamă: “Suntem la ani distanță.”

Nu prea-i pasă dacă a deranjat sau nu alte orânduieli de prin sat sau c-a dat un brânci și celor care le cam fușereau, să treacă la treabă – nu vede un risc în asta. Dacă lumea înțelege, bine. Cel mai mult l-a bucurat că i-a văzut pe oameni mândri din nou – că nu mai sunt un sat de care nu se știe, nu domnule, că pot spune că ei sunt ăștia care cultivă tuberoze de prima dată.

Și mai zice ceva: “Suntem săraci pentru că așa gândim.”

***

“Pai, și flori și frunze nu se poate!”, râde nea Tode, burlacul satului, care cultivă și el tuberoze, numai că e-n al treilea an, deci flori nu prea are la producția asta. Se pregătește să joace o partidă de whist cu băieții – un obicei de socializare pe care l-au moștenit tot de la sași.

Cât râsul se-ntinde elastic peste două garduri, știi cumva că fiecare cultivator din Hoghilag e cât un personaj. E-o doamna care zice că-și alege florile când le dă la vânzare: “Ce, merită pentru 25 de fire strâmbe să-ți mănânci omenia?”.  E-un domn al cărui bunic a fost deportat în Siberia și care povestește cum, după ce a supraviețuit și s-a întors, l-a învățat câte ceva despre trăitul ăsta. Îl imită, așeazat în ușa casei: “Știi cum a trecut viața? Uite, de-aici și până-aici, cum treci pragul ăsta.” Cei mai tineri se împart între munca din Germania și grădina din spatele casei.

E profesorul satului, cu ochi negri și-un pechinez în vârstă de 16 ani. Stă lângă gardul bisericii, sub un copac cu coroană imensă.

Domnul profesor și câinele său în vârstă de 16 ani

Discută cu Nicu Lazăr despre ce-avem și cum ne-mpiedicăm să păstrăm. Se gândește că asta se-ntâmplă nu neapărat pentru că nu se vrea, ci fiindcă fiecare prea-și vede doar interesul lui. Caută cheia nu în voință, ci în nevoia de unitate.

Soarele deja începe să ardă și nu e nici țipenie de om pe strada principală.

De pe acoperișul școlii de lângă biserică o barză molfăie un sunet metalic.

E ceva și suspendat în timp, și aprins aici în liniștea din Hoghilag. Nu e doar un câmp de poveste cu flori parfumate, deși ca dintr-un roman, e și asta.

E parte din seva României.

E locul viu dinspre inimă spre moarte – cele două granițe care marchează ținutul.

Nu departe, pe direcția spre Sibiu, se află cea mai mare biserică armenască din România, o splendoare ca o catedrală franțuzească, din piatră masivă. Armeanul care a construit-o a iubit așa de mult locul, încât și-a donat inima după moarte.

Inima stă într-o urnă în interiorul bisericii, la 10 kilometri de Hoghilag.

De partea cealaltă, la întoarcere spre Sighișoara, există o biserică din secolul 14 în care clopotul merge în continuare. Atunci când un sas plecat moare în Germania, rudele sună în sat. Îi roagă pe românii rămași să tragă clopotul, în biserica mică și încremenită, din apropiere Hoghilag.

 

***

Cum ajungi șa Hoghilag și cum îți poți petrece timpul acolo

  • Cu trenul sau cu mașina, până la Sighișoara;
  • Te poți caza fie în Sighișoara, fie dacă vii dinspre Sibiu, în Dumbrăveni – mai ales dacă ai chef de descoperit și ești cu mașina personală (pe partea aceasta, Hoghilag e la 80 de km de municipiul Sibiu, pe DJ 142 E);
  • Vei recunoaște intrarea în sat după un panou pe care scrie Tărâmul tuberozelor;
  • Cea mai veche atestare documentară a Hogilagului e din 1335;
  • Ideal e să ai un ghid din sat, ca să poți vizita toate locurile; Dacă vii în grup, poți suna la Primăria Hoghilag și te ajută ei: http://www.hoghilag.ro/
  • Dacă tot ești în zonă, e musai să vezi și biserica armenească de la Dumbrăveni și rezervația de stejari seculari de la Breite 

 

 

Comentarii

Ana Maria Onisei: Cu o experiență de peste cinci ani ca jurnalist, îmi folosesc pasiunea și ce-am învățat (documentare, tehnică de interviu, reporting, creative writing, copywriting și redactare) ca să creez conținut relevant în mai multe zone: jurnalism, comunicare și promovare (PR).