Regizorul Cristi Puiu își vernisează prima expoziție de fotografie la TIFF | „Este un exerciţiu inutil să fii un ghem de ură“

Fotografie: Mandragora

Mă pregătesc de Cluj pentru ediția TIFF 2017. Unul dintre momentele pe care le aștept cel mai tare este întâlnirea cu Cristi Puiu.

Regizorul își lansează la TIFF, pe 8 iunie, un Blu-ray de colecție cu cel mai recent film al său, Sieranevada [ora 16, TIFF Lounge] – a avut loc o lansare şi la București, într-un cadru restrâns –  și își vernisează prima expoziție de fotografie [ora 19, Galeria Baril]. De altfel, afișul filmului Sieranevada este tot o fotografie făcută de Cristi Puiu –  absolvent de pictură la Ecole Superieure d’Arts Visuels.

Îl iubesc pe Cristi Puiu de când nu știam prea limpede cine și cum e, doar simțeam. Îmi amintesc și-acum momentul când am văzut Moartea domnului Lăzărescu într-un cinematograf din Iași. Nu văzusem Marfa și banii, și nici Un cartuș de Kent și un pachet de cafea . Eram încă studentă, și-am mers în gașcă cu niște colegi. Auzisem despre Moartea domnului Lăzărescu că e un film românesc care-a luat un premiu mare și-am zis : Hai.

Atât.

În momentul când am ieșit din sala de cinema, nu-mi mai simțeam picioarele. Eram amorțită de emoție și de experiență, de imaginile care curgeau atât de fără grabă, parcă în același ritm ca cel al vieții și nu-ți mai dădeau voie să percepi nimic altceva în afară de asta.

Apoi am stat cu colegii la bere prima noapte aproape întreagă ca să dezbatem un film, pe terasa de la Casa Studenților.

Cristi Puiu fotografiat de Petrică Tănase în 2011 pentru Adevărul

Azi, când mai am momente de cumpănă sau simt nevoia să mă ancorez, așa cum te uiți la TEDx, eu caut în YouTube și mai ascult un interviu cu Cristi Puiu.

Anul trecut, la TIFF, filmul lui, Sieranevada a fost proiectat în avanpremieră imediat după Cannes. Mai bine de 3.000 de oameni se adunaseră în sala Casei de Cultură din Cluj pentru proiecție. Practic, a fost coadă la intrare. Și oamenii au început să-l aplaude înainte să-nceapă proiecţia: când Cristi Puiu s-a ridicat din sală și s-a urcat pe scenă să-și prezinte filmul. A fost dinspre public o splendidă declarație de iubire necondiționată.

Așa că, între aceste două momente, fie că ne vedem la Cluj, fie că n-ajungeți, dar vreți să citiți povești de-acolo, m-am gândit c-o să vă placă să (re)citiți interviul cu Cristi Puiu pe care l-am făcut la acel TIFF din 2016 pentru Adevărul, după proiecția Sieranveada.

E, cumva, mai ales despre tandrețe, despre puterea familiei și puțin și despre moarte.

Sieranevada” e poate cel mai tandru film al tău. E o tandrețe prezentă tot timpul sau o descoperi lucrând?

Cristi Puiu: Nu mi se pare că m-am schimbat deloc. Adică ce spui despre tandrețe și „Siernavada” e valabil și pentru „Aurora” și pentru „Moartea Domnului Lăzărescu” și pentru „Marfa și banii”.

Dar o conștientizezi?

Se pot spune multe despre oameni, dar niciodată nu poate fi spusă povestea până la capăt. Te oprești întotdeauna pe drum la ceea ce îți convine să crezi despre celălalt. Alegi în conformitate cu ce este important pentru tine să crezi, adică ce te ține în confort și te salvează. Spre exemplu, poți să crezi că tandrețea exprimată te pune într-o poziție nasoală, și-atunci să n-o exprimi. Dar cred că este imposibil să nu fii conștient de faptul că te mișcă lucrurile, că ești tandru. Mă emoționează tot ce se întâmplă cu oamenii. Mă atinge foarte tare. Puțini acordă importanță psihologiei. Dar nu trebuie să citești tratate, e suficient să stai în contact cu lumea și vei descoperi lucruri misterioase despre cei pe care îi ai în față. Și bune, și rele. Și într-o situație, și în cealaltă, trebuie să te gândești cât din ceea ce trăiești în relația cu celălalt este el sau ești tu, care adaugi. Meseria de regizor nu începe pe platou și se termină la masa de montaj mai târziu: sunt în permanență racordat la lume de maniera asta și orice fel de lucru, oricât de minuscul, îmi face rău. Fiindcă nu pot să intru în contact cu lumea decât așa cum sunt, iar asta înseamnă să am toți porii deschiși. Și când îi am, primesc și multe toxine. Le spun și actorilor pe platou: „Băi, mă omorâți, mă intoxicați, terminați!”. Cu ce? Cu frica! Oamenii sunt morți de frică.

La Cannes, alături de Mimi Brănescu și Dana Dogaru și de soția sa, producătoarea Anca Puiu

Genericul de început de la Sieranevada, pe care folosești și o bucată dintr-o piesă de muzică barocă, un Sammartini, pare că e, de fapt, un generic de final. Ți-ai dorit asta?

E o ruptură. Există un moment de început, prologul, unde o poveste este spusă în timp real și filmată în timp real – exact cât îi ia actorului Mimi Brănescu să facă înconjurul unui cvartal de blocuri și să revină în punctul de plecare. Apoi, ai o serie de povești care sunt tăiate de un autor prezent. Este raportul dintre timpul real – ce privești și ce poți auzi din poziția aia de cameră – și povestea pe care ți-o spune interpretul, care este autorul.

Un film pe care îl faci te vulnerabiliează?

De asta nici nu stau să văd cum reacționează publicul fiindcă mi se face rău. Fizic.  Sunt ca o femeie, somatizez. E ca senzația aia dimineața devreme când te duci la examen.

La proiecția specială a „Sieranevada” de la Cluj, la TIFF, ai rămas în sală. Publicul a aplaudat și înainte de a începe filmul, și la final. Au fost niște reacții emoționante. Cum le-ai primit?

N-am stat pentru că am vrut. Mi-a zis Judith State, care joacă în film, că la Cannes la momentul preotului, i s-a părut că e o problemă de sunet. Și-atunci am stat să văd – e  la jumătatea filmului. Și mi-am zis, bun, dacă am stat până la jumătate, acum stau până la sfârșit. Mi s-a părut extraordinară reacția sălii. Am citit-o ca fiind dincolo de ce era pe ecran – oamenii erau în povestea lor și filmul era trigger-ul. Cum se  întâmplă întotdeauna, percepem lucrurile diferit. Un prieten căruia i-am arătat filmul când era în lucru, a zis: „Foarte bine că ai zis de preoți, așa e!” În film nu e nimic condamnabil despre preoți, dar el a vrut să vadă asta și a pus-o acolo. Istoria, așa cum este scrisă și învățată în școală, te face să crezi că lumea s-a născut dintr-un Big Bang. Să te pui în șosetele preotului și să te întrebi, de fapt, despre ce vorbește, e un exercițiu care merită făcut, ca propunere a tot ce reprezintă și simbolizează imaginea lui Isus. Iar preotul vorbește despre ispită. Despre faptul că  a căzut, a sucombat în fața unei tentații. Oare mie nu mi se se întâmplă? Dar n-o să te gândești la asta pe durata filmului, pentru că e suficient ca pentru câteva minute un personaj să îmbrace haina țapului ispășitor și te-ai salvat. O să râzi de ăla. Dar râzând, recunoști modelul. Cumva admiți, accepți că și ție ți se întâmplă asta. Ca regizor, e un lucru bun să constați asta despre publicul tău. Ai muncit la film și oamenii au primit mesajul. Decodat cu propriul lor dicționar, dar, până la urmă, vezi că sunteți în aceeși barcă.

„Familia e mers pe sârmă”

Sunt două fotografii de la Cannes, una în care o ții în brațe pe fiica ta, Zoe și râdeți amândoi și una în care ești alături de soția ta, producătoarea Anca Puiu și vă țineți strâns de mână. Ce reprezintă familia pentru tine?

Este cel mai important lucru și cel mai greu de obținut, de susținut, de protejat. E mers pe sârmă. Binele cel mai mare, și răul cel mai mare de acolo vin. De altfel, toate filmele pe care le-am făcut sunt filme cu familii și despre familii.

Secvență din filmul Sieranevada Fotografie: Mandragora

De unde vine onestitatea ta de a spune lucrurilor pe nume, cum o asumi?

Șii ce cred? Trăim într-o lume extraordinar de colorată, cu toate culorile imaginabile, și vesele, și triste, și sumbre, și strălucitoare. Iar lucrurile s-au tulburat atât de tare încât ce constat este că oamenii când ies din casă, ies la luptă. Și se înarmează cu ce le-ar putea fi propriu. Se protejează foarte bine în spatele unui discurs dublu, pescuit pe drum și care li se pare că le vine bine pentru că îi pune într-un grup. Și pentru că atunci când ești în grup, nu ești singur, iar singurătatea te omoară, o să fugi de confruntarea cu propria spaimă și-o să adopți discursul grupului. O să calci pe cadavre, doar pentru a te salva pe tine. Mie mi se pare că e o mare pierdere de vreme. Oamenii – cei cu care te vei întâlni pe lungul drum al vieții, căci nu despre faimă e vorba – te vor păstra în memoria lor și îți vor mulțumi doar dacă vei fi identic cu tine însuți. E greu de făcut. Însă, nefăcând asta, riști ca în momentul când, într-o configurație ideală, să zicem, stai întins pe patul de moarte, la 107 ani, și zici „adio” familiei și faci propria evaluare, să te întrebi: Și ce-am făcut toată viața? Iar răspunsul să fie: M-am ascuns!

 „Tata avea o galanterie de modă veche”

Nu te temi de singurătate, în relație cu onestitatea?

O să spun doar atât: nu sunt singur. Dar singurătatea în sine mi se pare un exercițiu obligatoriu. Unul pe care îl facem tot mai rar. Singurătatea asumată. Pentru că, altfel, este un exercițiu inutil, să fii un ghem de ură. Din întâlnirea cu propriile gânduri, în schimb, s-ar putea să se întâmple ceva bun.  Se poate practica pe orice meridian al planetei. Nu e nevoie să fii singur în fața mării pe o insulă în Grecia cu un Campari Orange alături. Nu. Între patru pereți, la tine acasă, fără muzică, poate doar cu sunetul străzii. Să stai.

În toți anii care au trecut, ți s-a întâmplat să te gândești că n-o să reușesc să trăiești filme? Cum ai depășit momentele astea?

Mă gândesc și acum. În ceea ce privește filmul, singura șansă este că de când s-au întâmplat lucrurile internațional, filmele mele au început să fie primite altfel, apoi, să fiu ajutat de Anca în povestea cu finanțele și producția – pentru că sunt incapabil să fac așa ceva. E un fapt. De fiecare dată când mă gândesc la propria mea condiție, mă gândesc să mut lucrurile, să aleg să fac altceva, o chestie mai concretă, de care să mă și bucur și din care să și pot trăi. Și-mi vine în cap să fac bucătărie. Să facem un restaurant. Acum, de când cu povestea de pe Facebook, i-am găsit și un nume: “La Puiu Misoginu’”.

Identificai o nevoia a omaenilor din ce în ce mai acută de “a sări la beregată”. De ce?

Pentru ca un om să fie fericit, are nevoie de atât: să iubească și să fie iubit. În momentul în care tu intrii în relație cu celălalt, apare și frica. Copil fiind, nu vii pe lume fricos. Înveți frica de la adulți. Și începi să te protejezi. Dar nevoia ta de a fi iubit și de a iubi e foarte mare. Și te duci la întâlnire cu celălalt, iar gesturile pe care le face, vorbele, vor fi citite și prin filtrul fricii care a pus între timp stăpânire pe tine. Am 49 de ani și cred că este obligatoriu la vârsta asta să spui ceea ce gândești. Nu mi se pare că există lucru mai important pe lume decât viața și copiii. Pe prima poziție se află mamele. Nu cresc pe Lună și știu că mamele sunt imperfecte, și unele chiar nebune. Dar la fel și tații. Trebuie să faci aceste precizări, că altfel te ia lumea de misogic. Este interesant că femeile care s-au iritat așa de tare legat de răspunsul meu dintr-un interviu nu le-au pus în ecuație și pe femeile care le-au carotat în cariera lor. Mă îndoiesc că sunt numai bărbați care intră în relație cu femeile în carieră. Sunt și multe femei care carotează femei. Și-atunci, cum explici? Cred că toate poveștile legate de conflictul dintre bărbat și femeie trebuie să fie privite cu mare atenție. Ele există, dar nu știm ce înseamnă. Să nu ne grăbim să judecăm.

Te gândești la propia moarte?

În fiecare zi.

Te gândești la cum ai vrea să se întâmple?

Nu. Mă gândesc că există lucruri și mai rele. Moartea oamenilor pe care îi iubesc. Pentru că rămâi în viață și duci povara. Și asta este Iadul pe Pământ.

Care e una dintre cele mai dragi amintiri pe care le păstrezi legate de tatăl tău?

Îmi plăcea că era foarte senin. Când l-am văzut prima dată în relație cu oamenii din jur, la spital, unde lucra, în administrație, eram prin clasa a V-a, la școala de artă plastică. Era foarte atent cu oamenii. Și cu femeile chiar supra. Avea un soi de galaneterie de modă veche. Îți dai seama că era foarte impresionant să vezi un om de un metru nouăzeci și cinci cum se pliază în două în fața unei femei și îi sărută mâna. Îl adorau oamenii.

Moștenești ceva de la el?

Probabil. Dar nu pot să mă iau în serios așa. Cu frate-miu făceam mișto de el când începea cu chestii din astea. Veneau colege de-a lui maică-mea – a fost învățătoare – la noi în vizită și taică-miu le citea în cafea. Ele notau în carnețel! Era comic. Și el își schimba vocea și lua niște ochelari de la maică-mea și și-i punea pe nas.

Interviu publicat inițial în cotidianul Adevărul, pe 1 iulie 2016. 

 

Comentarii

Ana Maria Onisei: Cu o experiență de peste cinci ani ca jurnalist, îmi folosesc pasiunea și ce-am învățat (documentare, tehnică de interviu, reporting, creative writing, copywriting și redactare) ca să creez conținut relevant în mai multe zone: jurnalism, comunicare și promovare (PR).