M-am gândit că în peisajul ăsta tindem să uităm și de formele noastre de rezistență zilnică. Cele în care tot construim, în ciuda a toate. Și asta ne face să creștem, de asta ar fi păcat să nu se vadă. Acum, cel mai recent film al regizorului Călin Peter Netzer, “Ana, mon amour” se află în selecția principală a Festivalului de Film de la Berlin care tocmai a început.

Filmul e inspirat din romanul Luminița, mon amour, de Cezar Paul-Bădescu și va avea premiera oficială în România pe 3 martie.

Regizorul Călin Peter Netzer se întoarce la Berlinală după ce acolo a obținut, în urmă cu patru ani, Usrul de Aur, marele premiu al Festivalului pentru filmul “Poziția copilului”. Cu un palmares care include și filmul care a făcut cele mai multe intrări în cinematografele românești de după ’90, cu o poveste despre relația dintre un copil ajuns la maturitate și proprii părinți, Călin Peter Netzer propune de această dată cu filmul  “Ana, mon amour” o abordare psihanalitică a unei relații de cuplu, a unei povești de dragoste.

Vorbește despre asta cu căldură și deschidere, asumându-și componenta foarte personală a demersului: el însuși a trecut printr-un proces de auto-analiză în ultimii ani. Unul dintre cele mai așteptate filme ale momentului, “Ana, Mon amour” îi are în rolurile principale pe actorii Mircea Postelnicu și Diana Cavallioti, iar din distribuție mai fac parte și alți actori precum Adrian Titieni, Vasile Muraru, Carmen Tănase, Vlad Ivanov, Ioana Flora, Răzvan Vasilescu și Tania Popa.

Noul film al lui Călin Peter Netzer va închide competiția oficială de la Berlinală, pe 17 februarie.

Mi-a plăcut tare “Poziția copilului”, așa că abia aștept să văd și “Ana, mon amour”.

Îmi mai place la fel de tare și felul asumat în care Călin Peter Netzer vorbește întotdeauna despre propriile emoții și experiențe. Nu-i deloc o treabă ușoară. Aici, îl puteți descoperi într-un interviu pe care l-am făcut când s-a lansat Poziția copilului.

Interviul despre Ana, Mon Amour îl puteți citi integral în Adevărul de Weekend – e la chioșcuri, de astăzi și chiar dacă n-aveți obiceiul să luați mereu ziare în print, ăsta e un produs de presă care chiar merită. 🙂 Curând, interviul va apărea cu totul și în versiunea online.

Până atunci, iată un scurt fragment, cât să fie de poftă.

„I-am trimis pe actori la psiholog, că să înțeleagă povestea”

Alegi subiecte cu care rezonezi la un nivel foarte personal. Cum te-ai regăsit de această dată în „Ana, mon amour”?

Față de „Poziția copilului”, aici am avut avantajul că eram mult mai liniștit din punct de vedere emoțional, priveam lucrurile oarecum din afară. Dar sigur că am trăit și eu o experiență oarecum similară, și de aceea m-a și interesat subiectul. Nu știam însă cum să pun totul în pagină. De aici, romanul „Luminița, mon amour”, practic, așa am început să construiesc. Filmul este unul  în care cred că o parte din viața fiecăruia se regăsește pe undeva.

Ce te atrage la aceste teme umane, relaționale?

Este o fază, o etapă prin care trec. Sunt problemele cu care am trăit în ultimii ani și, deci, sunt cele mai recente. Despre ele pot să vorbesc cel mai onest.

Povestea din „Ana mon amour”, spuneai, este cea a unui om care încearcă să înțeleagă cum ceea ce n-a spus sau n-a făcut, i-a transformat de fapt viața.

Lucrurile care nu se spun sau nu se fac se stochează undeva în inconștientul nostru. Ne uităm la oameni și considerăm că sunt aroganți sau nesimțiți, dar ei de fapt sunt foarte sensibili și se apără. De multe ori, purtăm măști. Vorbim despre un efect pe termen lung. Ține și de practica psihanlaitică, nu? Să spui necenzurat orice-ți trece prin cap. Este un adevăr care bun, prost, așa cum e el, este pus pe masă și-atunci măcar știi mai multe despre tine, îți știi dorințele cenzurate de moarlă. E mult mai bine să faci asta și, în general, e mult mai bine ca toți oamenii să facă o analiză, să știe niște lucruri despre ei așa cum sunt. Până la urmă, toate se întorc împotriva ta la un moment dat. Dacă nu din exterior, o să te pedepsești tu. Așa, poți să te descurci cu ele mult mai bine decât când omiți, minți, ascunzi.

Ești apropiat de actori. În ce fel  ai lucrat cu ei?

Încerc să mă împreitenesc cu actorii și să mă apropii de ei cu mult timp înainte de filmări. La repetiții se stabilesc de fapt personajele. Când ajungem pe platou, lucrurile sunt deja învățate și ce se întâmplă e doar un fel de livrare. Ai treizeci  de zile de filmare pentru o sută douăzeci de pagini pe care trebuie să le termini și nu mai suntem în Italia anilor ’70, în vremurile lui Fellini, când se creează pe platou. Totul costă. Așa că ne-am pregătit foarte bine. Ne-am întâlnit regulat, am vorbit despre scenariu, la un moment dat chiar i-am rugat la unele replici să rescrie dialogul acelei secvențe. Apoi, i-am trimis la psiholog, să facă niște luni de terapie personală, ca să înțeleagă. Același lucru l-am făcut și cu Adrian Titieni, care joacă rolul psihiatrului în film. Întregul process de lucru a fost ca un fel de introducere în psihanaliză. Și abia după ce au înțeles resorturile din poveste, din scenariu, am început să lucrăm efectiv la personaje.

Să ne așteptăm la o poveste de dragoste ieșită din tipare, la ce să ne așteptăm?

Este o poveste de dragoste, una care devine co-dependentă. Prin trecutul personajelor, filmul încearcă să explice de ce au ajuns ei în acel punct și nu să arate cu degetul.

Este vorba despre o relație transformatoare?

Ea începe să facă o analiză personală, fiindcă merge din rău în mai rău. Și el o susține. Doar că, până la urmă, asta se întoarce împotriva lui. Și când ea își revine, el este cel care cade cumva în locul ei. De aici drama.

Ziceai într-un interviu că cel mai teamă îți e de tine însuți. Filmul este o formă de terapie?

Da, oricât de implicat sau de obiectiv ai fi. La fel ca “Poziția copilului”, și filmul “Ana, mon amour” derivă dintr-o practică psihanalitică a mea. Sunt în film și niște scene care, de exemplu, mi s-au întâmplat mie. Uite, un gest al personajului Toma care e de la mine: felul rece în care se comportă față de mamă, față de părinții lui.

***

La ediția trecută a Berlinalei am făcut un interviu cu actrița Alina Grigore, îl puteți citi aici

Comentarii