Will Self (49 de ani) este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori contemporani de limbă engleză. Considerat „băiatul rău” al literaturii britanice, Self a fost dependent de droguri şi alcool timp de peste zece ani. În 1997, şi-a pierdut slujba la ziarul „The Observer” pentru că a cedat nevoii de a lua heroină, în timpul unui zbor electoral cu John Major. Între timp, a înlocuit dependenţa de heroină cu cea de brânză: preferă o specialitate albastră denumită argotic „Devil’s shit”.

Will Self a debutat în 1991 cu o carte de povestiri scurte şi a publicat până în prezent şapte romane. După cum o mărturiseşte, scrie mai ales dimineţile devreme, când visele sale devin tangibile, odată „transcrise” pe hârtie. Pe masa de lucru are în permanenţă o plită electrică pentru a-şi prepara ceaiuri din amestecuri de plante exotice. Iar de fiecare dată când scrie la un nou roman, tapetează pereţii biroului cu foi pe care notează idei.

Scriitorul britanic a fost prezent în România ca invitat al Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti (5-8 decembrie 2012).

***

Aţi lucrat la un experiment pentru London Review of Books, un eseu digital despre Kafka. Ziarele dispar, cărţile se transformă. Cum vedeţi viitorul scrisului?

Will Self: În următorii zece ani vom asista la o schimbare radicală, completă, căreia ziarele şi cărţile nu îi vor supravieţui. Când vorbeşti cu oamenii despre asta, îţi răspund: „Iubesc senzaţia pe care ţi-o dă hârtia!“. Nu sunt convins că e suficient ca să le facă să trăiască. Şi eu iubesc senzaţia pe care mi-o dă un tablou, dar nu umblu cu el în geantă pe stradă! Odată ce un obiect nu mai are o valoare utilitară, ne descotorosim de el. Relaţia dintre scris şi bani se transformă.

Nu există încă nicio cale prin care se poate stabili un preţ pentru ceea ce scriu oamenii pe internet. Dar cred că în cele din urmă se va întâmpla şi asta. Fiindcă cititorii nu vor vrea să citească gunoaie. Or, din moment ce totul e la liber, ceva va trebui să devină valoros. Din păcate, nu se va întâmpla imediat. Cei care au astăzi 20 şi 30 de ani vor trece printr-o perioadă foarte grea până când piaţa se va aşeza, o perioadă care va fi grea şi pentru editori. Ei controlează piaţa distribuţiei, iar aceasta dispare.

Aveţi o temere personală legată de internet?

Nu. Chiar îmi place. Nu prea navighez, însă scriu texte pe iPhone, trimit mailuri şi citesc cam 15 cărţi în acelaşi timp. Ador că le pot avea în buzunar şi că pot să trec de la una la alta doar cu un click.

 Vorbeaţi cândva despre „pornografia dezastrelor“, referindu-vă la televiziuni. E aplicabilă şi Internetului?

 Scriitorul J. G. Ballard a identificat, în anii ’70, puterea ştirilor despre dezastre de a ucide sentimentele – o numea „moartea afectului“. Din punct de vedere intelectual, internetul este o mare invenţie. Emoţional, însă, lucrurile devin problematice. Interacţiunile sociale pe care le aveam de-a lungul unei zile nu mai sunt astăzi cu oamenii, ci cu ecranele calculatoarelor şi telefoanelor. Asta e o mare pierdere.

Reţelele de socializare au înlocuit un simţ real al comunităţii. Şi da, cred că sunt şi ele o formă de pornografie, fiindcă funcţionează pe un principiu al plăcerii la vederea experienţelor celorlalţi. Literatura actuală e plină de replici de genul: „Oh, m-a scos din lista de prieteni de pe Facebook!“ Şi te gândeşti: Poftim? De ce te preocupă atât? Nu e ca şi cum ar fi fost o relaţie reală…

 Reţelele de socializare au înlocuit un simţ real al comunităţii. Şi da, cred că sunt şi ele o formă de pornografie, fiindcă funcţionează pe un principiu al plăcerii la vederea experienţelor celorlalţi.

 

Una dintre cărţile dumneavoastră, „Cucul şi pupăza“ e povestea unei femei căreia începe să îi crească un penis. Când aţi scris-o, v-aţi gândit la felul în care se transformă feminitatea astăzi?

Am scris-o cu atât de mult timp în urmă! Cred că prin anul 1992…

Într-un fel, trăim această metaforă acum.

Am crescut mai mult cu mama. Era o feministă înrăită şi asistam frecvent la dezbateri despre relaţia dintre bărbat şi femeie. Cartea a venit ca o încercare de a anticipa schimbarea de putere dintr-o relaţie – o chestiune care mă entuziasmează şi agasează în egală măsură. Trebuie să înţelegem că nu există un fel ideal în care femeile şi bărbaţii pot fi impreună. Să luăm, de exemplu, succesul romanului „50 de umbre ale lui Grey“.

E o poveste – uşoară, ce-i drept – despre o femeie căreia îi place să fie abuzată de un tip. E o carte extrem de populară în rândul femeilor de carieră, care nu vor să fie subjugate de un bărbat şi, totuşi, la nivel psihologic, au dorinţa de a fi dominate, găsesc erotică această chestie. De cealaltă parte, bărbaţii se trezesc dimineaţa, îşi pun costumele şi se duc la birou unde îşi tratează colegele de la egal la egal. Şi-apoi ajung acasă şi se uită pe internet la filme porno în care femeile sunt abuzate. E ciudat, nu-i aşa?

Trebuie să înţelegem că nu există un fel ideal în care femeile şi bărbaţii pot fi impreună.

Dacă ar fi să numiţi trei dintre cele mai mari dependenţe ale secolului XXI, ce aţi alege?

Banii. S-a pierdut orice urmă de idealism. Dependenţa de stimulii tehnologiei. E ca şi cum pe Facebook cineva ţi-ar da un ghiont. Nu obţii neapărat ceva din această interacţiune, însă eşti dependent de nevoia de a fi înghiontit. Şi dependenţa de mişcare; mai ales în Europa, unde e din ce în ce mai ieftin să zbori. Oamenii au devenit dependenţi de mişcare într-un sens în care cultura nu mai reprezintă nimic. Parcă ai trata alte culturi ca pe un bar: intru să beau un alt fel bere. O să aveţi alegeri duminică. Ştiu că sunt probleme în politica românească, dar faptul că oamenii nu mai vor să fie prezenţi în propria realitate face ca lucrurile să stagneze.

Interviu publicat inițial în cotidianul Adevărul.

 În lumea de azi, s-a pierdut orice urmă de idealism.

Comentarii