Interviuri

Azi moartea e mult mai ignorată decît sexul: o întîlnire cu scriitorul José Luís Peixoto (2009)

6 octombrie 2015
José Luís Peixoto

Scriitorul portughez José Luís Peixoto stă într-un fotoliu de pluş în holul hotelului Triumf. E aplecat de parcă n-ar vrea să ocupe prea mult spaţiu, într-un tricou negru de pe care rînjeşte figura unui diavol roşu cauciucat. Fară cei şase cercei urcînd ca o salbă de gîndaci pe o ureche, piercingul din sprînceană şi braţele tatuate, n-ar arăta ca un star excentric, ca „noul Saramago” – cum îl numesc criticii portughezi.

Zîmbetul scoate la iveala nişte dinţi inegali, separaţi de mici strungăreţe. La 35 de ani, privirea e de copil. Gesticulează puţin şi are palmele frumoase ale unui tip rasat. Le foloseşte ca să deseneze linii drepte prin aer, gesturi cu care îşi maschează timiditatea.

Locuieşte la Lisabona şi e în Bucureşti de două zile. A participat la Festivalul Internaţional de Literatură, ediția din 2009, după care urmează să plece în Brazilia. A venit să-şi promoveze romanul de debut, Nici o privire” (Editura Polirom, 2009, trad. de Clarisa Lima).

Deşi l-a scris cînd avea 23 de ani abia după încă patru o editura portugheză a riscat să-l publice. „Nici o privire” e o metaforă, o lume între graniţele unui sat fără nume. Şi înăuntrul ei, Peixoto a pus personaje dintre cele mai ciudate: Iosif, un cioban taciturn, nişte gemeni siamezi, Gabriel, un bătrîn în vîrstă de un secol şi jumătate, o Voce şi pe Diavolul însuşi, care „veghează” asupra tuturor.

Rezultatul: Peixoto a primit în 2001 Premiul „José Saramago”, iar „Nici o privire” a fost publicat în Anglia, în 2007 la celebra editură Bloomsbury şi un an mai tîrziu a ieşit pe piaţă în Statele Unite.

Îşi ridică mînecile tricoului, întinde braţele şi evaluează situaţia: loveşte sub umăr cu palma şi pielea se bălăngăne sub presiune. Rîde. „Bicepsul e cam flasc”. Pe antebraţul drept scrie „Yoknapatawpha”, cu litere colţuroase. Pe mîna stîngă, la încheietură e o ramă cu model baroc, în interiorul căreia se văd pielea şi venele. Mai sus sînt trei citate din Biblie în latină, un ochi, trei omuleţi stilizaţi (un desen făcut de tatăl lui în ciment pe care şi l-a tatuat) şi un citat de la începutul romanului peste o femeie-înger: „Poate că cerul e o mare imensă de apă dulce şi poate că noi nu umblăm pe sub cer, ci deasupra lui; poate că vedem lucrurile răsturnate şi pămîntul e un cer, iar cînd vom muri, cînd vom muri, vom cădea poate şi ne vom afunda în cer.” Cu cerneală albastră.

Din fotoliu, vorbeşte despre ce-l defineşte. O face cu religiozitate, de parcă o forţă ascunsă l-ar ţine locului, într-o engleză care lăbărţează consoanele în căutarea „ş”-urilor şi a comfortului de accent portughez. Iată cum arată lumea lui Peixoto în cinci cuvinte cheie.

Singurătatea 

Am o problemă cu singurătatea. Îmi place să fiu de unul singur, să fiu eu, dar nu-mi place prea mult să stau singur. Mă simt bine într-un loc fără oameni timp de cîteva ore, sau chiar zile, dar trebuie să am siguranţa că există totuşi cineva. Cineva dincolo de asta sau după asta. Sînt mai multe definiţii pentru singurătate, pe care fiecare le stapîneşte şi verbalizeaza de-a lungul vieţii în forme diferite. Săptamîna trecută am fost în Canada, apoi în Uruguai şi urmează să mă duc în Brazilia. Asta e o forma de singurătate, fiindcă astfel totul în jur se schimba cu excepţia ta. Dar poţi sta în mijlocul unui stadion şi să fii singur. Asta e, de fapt, singura formă reală de singurătate. Şi cea mai dureroasă.

Moartea

Nu m-am gîndit vreodată să mă sinucid. Dar să mă nasc şi să cresc în sudul Portugaliei, în Alentejo, o regiune agrară foarte săracă şi secetoasă – care m-a inspirat pentru crearea satului din „Nici o privire” – m-a influenţat. Plecasem de la 18 ani de acolo, locuiam deja în Liasbona şi am scris romanul pentru că mi se făcuse dor de Alentejo. Aici rata de sinucideri e una dintre cele mai ridicate din Europa. Iar cei care se sinucid sînt mai ales bătrînii. O fac pentru că există credinţa în demnitate şi o fac atunci cînd nu mai au autonomie asupra propriului trup. Pe mulţi dintre ei îi cunoşteam şi cu toate astea au rămas un mister. Mă gîndeam: există o persoană pe care o cunoşti, cu care te obişnuieşti şi despre care descoperi într-o zi că era mai mult decât ce ai vazut tu vreodată.

Am văzut oameni murind. Unii obişnuiau să ia otrava pentru gîndaci pe care o foloseau în agricultură. Dura ceva timp pîna se termina. Şi era foarte dureros. Pentru mine, sinuciderea e o realitate.  În comunităţile mici ai o conştiinţă mai mare a morţii decît în orase.  Cu „Nici o privire” am încercat să am o perspectivă umană şi individuală asupra regiunii, fiindcă cei care au portretizat-o înaintea mea au descris-o într-o cheie realistă, referindu-se la greutăţile muncii. N-am vrut să dau şi numele regiunii în roman şi nici coordonatele geografice, fiindcă la 23 de ani aveam ambiţia – naivă, poate, dar de care sînt mîndru – de a scrie o poveste universală.

Astăzi moartea e mult mai ignorată decît sexul. Oamenii nu vor să vorbească despre ea, nu e o tema agreată. Însă mereu trebuie să ne confruntam cu ea: moartea părinţilor noştri, moartea noastră. Şi cu cît sîntem mai conştienţi de moarte, cu atît sîntem mai pregătiţi pentru ea. 

Diavolul

În roman e un element cu care vreau să ridic o problemă asupra rolului bisericii catolice în societatea portugheză. Dar şi ceva metaforic. Diavolul e doar un nume, o convenţie. Personajul nu face nimic care să-l facă să fie Diavolul. E provocator, lansează tentaţii, dar e uman în tot ce face, nu e o figură transcendentală,  magică. Reprezintă Tentaţia. Cel care le arată oamenilor cealaltă faţă a lucrurilor. Dacă n-ar veni el din cînd în cînd să le arate şi alte posibilităţi şi să le strecoare îndoiala în spirite, vieţile lor ar pluti cu calm…

Cartea

 Lucrez la un nou roman care este, la fel ca “Nici o privire”, foarte ambiţios. Ca să vedeţi cît de ambiţios e vă spun tilul: CARTE.  Vreau să-l termin de scris la Bucureşti, plănuiesc să mă întorc aici pentru asta. La Lisabona apar mereu lucruri de făcut, aici aş putea fi mai centrat pe muncă. Plus că mi-a plăcut Bucureştiul la nebunie. Iar unul dintre lucrurile importante din roman ţine de problema emigrării portughezilor înspre Franţa în anii ’60. M-am gîndit că fiind în Bucuresti, aş putea recrea mai bine experienţa acelor oameni care au ajuns într-o ţară în care nu cunoşteau limba, o ţară care era total diferită. Pentru mine, să vin azi la Bucureşti este mai uşor. Mă pot adapta, înţeleg limba şi lucrurile mult mai bine decît emigranţii care erau puţin educaţi şi veneau dintr-o ţară cu 30 de ani în urma Franţei, care fusese izolată aproape jumătate de veac din cauza unei dictaturi puternice.

Muzica

Să mă întrebi de muzică e mai intim decît să mă întrebi de mama. Pentru mine e ceva foarte personal. Şi, în general, nimănui nu-i place ce ascult. O piesă pentru oricînd? Mi-e greu. Mai bine o piesă pentru astăzi: “You are my sister”, Antony and the Johnsons.

Articol apărut inițial în săptămânalul Dilema Veche.

Comments

    Leave a Reply