Pe Sanda Nicola o știți, probabil, cel mai bine, de la TV. Este jurnalistul care a transmis de la unele dintre cele mai fierbinți evenimente: moartea Papei Ioan Paul al II-lea și, apoi, vizita în România a Papei Francisc (Sanda Nicola a și fost unul dintre jurnaliștii care s-au aflat în avionul Papei); atentate care au terifiat lumea (Londra, în 2005, dar și atacurile teroriste de la Paris din 2015); momentul istoric când Barack Obama a câștigat alegerile în SUA. A lucrat pentru Digi 24, Realitatea TV, Antena 1, TVR, B1 TV și PRO TV Deva. În presa internațională – a colaborat cu Aljazeera English și France 24. A semnat de asemenea una dintre cele mai frumoase serii de interviuri despre evoluția noastră și-a societății având ca reper anul 1989, într-un proiect intitulat Generația cu cheia la gât.
Dar ce o face pe Sanda Nicola atât de specială este mai mult decât profesionalismul care s-a văzut mereu pe ecran. Este faptul că-n ea se-ntâlnesc, în egală măsură, o doză mare de putere și-o doză mare de vulnerabilitate.
A căror intersecție este forța de a se reinventa.
Căci Sanda Nicola și-a asumat să spună public cum a scăpat ca prin urechile acului, cu viață, după un diagnostic de cancer de col uterin – și să educe în direcția asta -, cum și-a pierdut copilul nou născut, cum a aflat că cel care a crescut-o nu este tatăl ei biologic. Cum are mereu în cap o voce care i-a rămas din copilărie și-i spune nu ești suficient de bună, trebuie să mai faci ceva.
Și tot Sanda Nicola este cea care astăzi are o fetiță superbă, pe nume Agnes, într-un moment în care nici ea nu mai spera că se poate întâmpla. Care a lăsat jurnalismul după mai bine de douăzeci de ani, cu mult curaj (vorbește destul de răspicat într-un interviu acordat Andreei Vasile despre motivele pentru care nu mai crede în jurnalismul clasic așa cum o făcea odată) și s-a reîntors pe bănci de școală. În prezent studiază geografie culturală și politică la Universitatea din Liège și vrea să facă turism dintr-un colț de Românie.
Cel mai bine îi puteți decoji mărturisirile ca straturile de ceapă, cum ar spune Gunter Grass în volumul Carte de identitate, pe care l-a lansat de curând.
Mi-aș dori să avem mai des exemple de asumare a vulnerabilității în spațiul public ca cel al Sandei.
Și gânduri despre bătrânețe ca cel din răspunsul ei, într-o scenă ca o secvență de film italian.
Iată răspunsurile Sandei Nicola la Chestionarul lui Proust:
Cele trei cuvinte care mă definesc
Empatie, hotărâre, neliniște.
Principala trăsătură de carcater
Creativitatea.
Principalul meu defect
Ținerea de minte a răului.
Deviza mea
„Dăruind vei dobândi”, N. Steinhardt
Cele trei cărți care mi-au influențat viața
Nadia, de Ioan Chirilă
Venit pe lume, de Margaret Mazzantini
Viața lui Freud – Turnulnebunilor, de Irving Stone
Compozitorii preferați
Béla Bartók
George Enescu
George Enescu | Fotografie de arhivă
Nick Cave
Nick Cave | New Yorker
Pictorii preferați
Dintre toate artele, despre pictură cred că știu cel mai puțin. M-aș simți impostoare să răspund la întrebarea asta. Nu cred că poți să ai preferințe când nu ai destulă cultură.
Modelele din viața reală
Mama mea, sora mea, fiica mea. Fiecare a reprezentat un reper fix într-o anumită etapă din dezvoltarea mea.
Cu fiica, Agnes | Arhiva personală
Ce apreciez cel mai mult la prieteni
Îngăduința. Presiune are cine să pună pe mine. Bețe în roate, de asemenea. De la prieteni aștept să-mi îngăduie să fiu eu exact cine sunt.
„Aș vrea să fiu o scrisoare cu vești bune, una care a fost strânsă la piept și păstrată pentru totdeauna”
Visul meu de fericire
Eram undeva la mare cu soțul meu și am urmărit preț de câteva zeci de minute o dispută într-un cuplu de septuagenari italieni. Erau în mare, destul de aproape de mal, apa le venea un pic mai sus de brâu, stăteau pe loc, gesticulau amplu, italienește,și strigau destul de tare unul la celălalt contrându-se pe diverse teme. De la consumul de electricitate al frigiderului, la profesia nefericită aleasă de băiatul lor, chipurile la presiunea ei, punctul culminant fiind atunci când el, în toiul discuției, a întors capul după două tinere. (Soțul meu a pariat că a făcut asta doar ca să o zgândăre suplimentar.)De aici, ce a urmat a fost rostit într-o viteză care m-a împiedicat să mai înțeleg tot ce își spuneau. Brusc, s-a făcut liniște atunci când doamna i-a spus soțului că vrea să iasă din apă. El s-a apropiat tandru, și-a pus mâna ei dreaptă pe după gâtul lui și a scos-o din apă pe brațe. Urmărindu-i cu privirea până la șezlong am văzut alături un scaun cu rotile. Domnul a așezat-o în scaun, apoi i-a zvântat părul cu un prosop, i-a luat capul în mâini și a sărutat-o pe frunte. Ea a zâmbit și i-a sărutat podul palmei. După care au reluat cearta exact de unde o lăsaseră cu la fel de mulți decibeli.
I-am spus soțului meu atunci: „Vreau să-mi oferi asta! Promite-mi că vom îmbătrâni așa!”
Cea mai mare fericire asta ar fi, să fim împreună cât mai mult timp, să apucăm să ne bucurăm și de nepoți. Să rămânem sănătoși la minte și suficient de autonomi fizic încât să ne putem gospodări singuri și să mai călătorim singuri.
Alături de soțul Liviu Iolu | Arhiva personală
Ce aș vrea să fiu
O scrisoare cu vești bune din vremurile în care oamenii încă își scriau de mână, pe hârtie împăturită și pusă în plic timbrat. O scrisoare pe care nu o aștepta nimeni, dar care a provocat lacrimi de fericire. O scrisoare care a fost strânsă la piept și păstrată pentru totdeauna.
Ce aș schimba dacă aș putea întoarce timpul
Nimic, dar aș fi mult mai recunoscătoare decât am fost.
Cele trei filme pe care le-aș revedea oricând cu plăcere
Inglorious bastards
As good as it gets
Enemy at the gates
Ce aș schimba la România, dacă aș putea
Aș încerca să clădesc mai multă încredere reciprocă.
Care este cel mai mare vis al meu, încă neîmplinit.
Să fiu normoponderală fără să trebuiască să depun atât de mult efort. Sau măcar să accept că ăsta îmi e metabolismul și că nu voi fi niciodată slabă. Una sau cealaltă. Deocamdată, mă privez de foarte multe alimente care îmi fac plăcere doar ca să rămân undeva sub 70 de kilograme, departe de talia pe care mi-aș dori-o, iar asta mă frustrează destul de tare.
Persoanele și lucrurile care mă fac să zâmbesc
Fetița mea, prietenii mei, multe dintre amintirile mele.
Ce și cine mă inspira zi de zi
Soțul meu, lecturile mele, muzica pe care o ascult, câțiva profesori de-ai mei, un drum la volan într-o zi cu soare pe cer și nori albi pufoși din loc în loc.
Dacă as avea o superputere, aceasta ar fi…
Să vorbesc toate limbile pământului.
Seria de interviuri neconvenționale Chestionarul lui Proust lansează o provocare pentru intervievat – să (re)pătrundă în interiorul său pentru câteva minute. Iar pentru public, răspunsurile să rămână online, așa, ca niște mici bijuterii dintr-o bibliotecă a sufletelor, care dezvăluie câte ceva din personalitatea poate mai puțin văzută a fiecăruia.
No Comments