Diana Popescu este jurnalist cultural cu peste 20 de ani de experiență în presă. A lucrat la Adevărul și Gândul, iar timp de 7 ani a fost producătorul emisiunii DIGICULT de la Digi24.
A intervievat sute de personalități, de la scriitori sau laureați la Nobel, până la staruri de la Hollywood și artiști celebri.
Și, de curând, și-a schimbat drumul.
A decis să iasă în public cu umorul pe care nu-l vedeam adesea din spatele camerelor, și puteți să vă convingeți de asta citindu-i pagina de Facebook pentru când aveți chef de-o porție de râs inteligent. A lansat o expoziție proprie de fotografie, unde pune din latura ei metaforică. Și-a suflecat mânecile și-a contribuit la lansarea unui Podcast uber cool, Cronicari digitali.
Diana a lansat de curând și prima ei carte de povești pentru copii, „Aventurile Lunei în lumea cuvintelor sucite”, în care eroina Luna decide că este timpul să umple viețile celor din jur cu expresii, emoții și încurcături.
„Între mine și cuvinte e o prietenie luuungă și veselă: de la compunerile scrise cu entuziasm la școală, spre uimirea părinților (ingineri amândoi), la faptul că vorbesc (aproape) încontinuu; de la îndemnul primit în liceu -Popeasco, tu trebuie să te faci avocată, că ai “papagal”!- până la meseria de jurnalist, legată ombilical de vorbe, idei și emoții.”, spune Diana despre ea însăși.
Cuvintele sunt camarazii de drum care i-au adus bucurii de tot felul, surprize irezistibile și descoperiri uimitoare, așa cum mărturisește.
Aș vrea s-o cunoașteți și s-o urmăriți, dacă n-o faceți deja.
Așa că iată răspunsurile Dianei Popescu la Chestionarul lui Proust.
Cele trei cuvinte care mă definesc
Nerăbdarea, râsul, imaginația
Principala trăsătură de caracter
Un infantilism feroce, care mi-a păstrat intacte curiozitatea, capacitatea de a mă mira și, cum spuneam și mai sus, râsul.
Principalul meu defect
Lipsa de voință/ delăsarea
Deviza mea
Don’t grow up, it’s a trap.
Cele trei cărți care mi-au influențat viața
“Portocala mecanică” (Anthony Burgess), “Eseu despre orbire” (José Saramago), “Copii de aruncat” (Ryu Murakami).
Compozitorii preferați
Beethoven, Grieg, Bruckner, Arvo Pärt, Esbjörn Svensson.
Pictorii preferați
Goya, Freud, Bacon, Tolici.
Modelele din viața reală
N-am avut niciodată un model anume. Dar i-am apreciat întotdeauna pe cei capabili de lucruri care mie nu-mi ies. Cei în stare să lupte până-n pânzele albe pentru o idee. Cei care fac de-o viață voluntariat. Sportivii de performanță sau oricare alt pământean cu o disciplină impecabilă a muncii.
Ce apreciez cel mai mult la prieteni
Faptul că au avut bunul gust să mă aleagă. (Glumesc, firește). Inteligența, onestitatea, umorul, empatia, pe alocuri înțelepciunea.
Visul meu de fericire
Să am parte, cât mai multă vreme, de iubirea celor dragi. Să câștig bani făcând, în continuare, doar ce-mi place. Să revenim cât mai repede la timpurile în care să putem colinda din nou, nestingheriți, lumea.
Ce aș vrea să fiu
Uneori mi-aduc aminte de visul meu de copilărie: arheolog… Apoi, de cel din vremea facultății: criminalist. După care-mi revin și mă gândesc că tot ce-mi pot propune e să fiu, cum adesea se spune-n zilele noastre, “cea mai bună versiune a mea”. Probabil că nu-i chiar o performanță, dar nu mai am nicio reputație de apărat. 🙂
Ce aș schimba dacă aș putea întoarce timpul
Mi-aș oferi răgaz cu tata, pe care l-am pierdut când aveam 10 ani.
Cele trei filme pe care le-aș revedea oricând cu plăcere
Orice de la Ozu sau Aki Kaurismäki. “Lawrence of Arabia” (în fond, Peter O’Toole e favoritul meu ever). Și plăcerea mea vinovată, “Love Actually”.
Ce aș schimba la România, dacă aș putea
Se presupune că e un chestionar care cere răspunsuri scurte… Sunt atâtea de schimbat la România, încât tema e mai potrivită pentru lucrări de licență. Pe scurt, aș schimba “activismul de tastatură”, care se evaporă brusc, când ieși pe ușa casei. Aș șterge corupția din ADN-ul politicienilor. Aș interzice prin lege grobianismul. Aș preda toleranța la școală. Mă opresc aici, până nu-ncep să mă-nfurii, gândindu-mă la alte și alte lucruri strâmbe din țara în care mă-ncăpățânez să rămân, dar din care te felicit că ai plecat.
Care este cel mai mare vis al meu, încă neîmplinit
Ceva cât se poate de rezonabil: nemurirea.
Persoanele și lucrurile care mă fac să zâmbesc
Dragoș, soțul meu. Cât se poate de previzibil, pisicile (deocamdată ale altora). Momentul în care sunt la doi pași de a intra, vara, în mare. Mirosul care vine din cuptor, în weekend, când mergem să mâncăm la mama.
Ce și cine mă inspira zi de zi
Toți cei care-și fac treaba fără să pretindă recunoștință. Sau celebritate. Cei care au muncit mult ca s-ajungă acolo unde sunt; care au crezut în ei, indiferent cât li s-a spus că n-or să reușească.
Inevitabil, cărțile pe care le citesc, muzica de care sunt dependentă, arta de orice fel la care am acces.
Copiii, care sunt unii dintre cei mai buni profesori subapreciați de care putem avea parte.
Dacă aș avea o superputere, aceasta ar fi…
Ubicuitatea
Seria de interviuri neconvenționale Chestionarul lui Proust lansează o provocare pentru intervievat – să (re)pătrundă în interiorul său pentru câteva minute. Iar pentru public, răspunsurile să rămână online, așa, ca niște mici bijuterii dintr-o bibliotecă a sufletelor, care dezvăluie câte ceva din personalitatea poate mai puțin văzută a fiecăruia.
No Comments