Parte din munca mea e uneori o dulce formă de schizoidie, un fel de echilibristică între ce fac în comunicare și scris. Săptămâna asta am lucrat mult pentru Festivalul Enescu: se-apropie ediția 2017 în septembrie. Și mi-am și amintit cum am început s-ascult muzică clasică prin studenție – oricum, mama făcea curățenie pe Beethoven acasă la pickup – într-un interviu pe care l-am acordat pentru Radio Clasic, aici.
Există o capacitate formidabilă a creierului nostru, să ne-arunce în reverie. Adevărul e că nu de puține ori treburile astea mici de zi cu zi par să aibă ceva din graba unui pește piranha. Pe când visarea, visarea e ceva atît de volatil și, totuși, atît de la-ndemînă dacă-o simți, încît e bine să știi, s-o prinzi și s-o ții. Îți dă echilibru.
O fotografie din culise la pauza unui concert
Pentru mine muzica clasică e parte din legătura cu visarea. Fără crispare, găsești în ea libertatea. Te-ajută să-ți asculți și, uneori, chiar să-ți descoperi emoțiile.
De altfel, se spune că Serghei Rahmaninov a compus Concertul Nr.2 pentru Pian în do minor ca să-i mulțumească psihoterapeutul său. Când îl asculți în cheia asta, se desfășoară un întreg arc de nunațe de viață. E poezia apăsată a tristeții, e liniștea aceea mută și-apoi urcă, se grăbește, se-nfurie, sclipește și se ridică într-un zâmbet care totuși le conține.
M-am gândit să vă spun despre trei concerte pe care le-am pus deoparte pe lista mea pentru Festivalul Enescu 2017. Da, dacă vă grăbiți, mai sînt bilete. 🙂
Am ales și câteva interpretări dragi ca să faceți o preaudiție.
-
Pittsburgh Symphony Orchestra, cu Simfonia Nr. 1 în Re Major de Mahler
Dirijor: Manfred Honeck, 8 septembrie
Simfonia lui Mahler e ca un foc de artificii. Și e despre evoluție, de la prospețime la experiență. Multă vreme a suferit de-o criză de identitate. Mahler nu-i găsea rostul, așa că a denumit-o în mai multe feluri și i-a spus și poem simfonic.
Trebuie s-asculți alămurile și percuția cum se revarsă în tine live în sală.
Aici, într-o interpretare care o pune bine de tot în valoare, a lui Pierre Boulez, el însuși compozitor.
2. Valery Gergiev și românul Andrei Ioniță
În termeni de interpretare dirijorală, Valery Gergiev intră la categoria zei. Face din muzică ceea ce criticii au numit theatrical performance, adică știe să creeze surpriză din sunet, să întrerupă ritmul și să te te țină pe muchie până la următoarea intrare în scenă a instrumentelor. E dramatic. Și nu mai găsești asta la absolut niciun dirijor din lume, e doar la el.
Violoncelistul Andrei Ioniță e poate cel mai mare talent pe care l-a dat România în ultimul secol.
La doar douăzeci și ceva de ani a câștigat Concursul Ceaikovski, în top 3 din lume, și de-atunci cântă pe cele mai mari scene. Inclusiv cu Valery Gergiev, la Mariinsky Theatre.
E geniu.
3. Simfonia a III-a în Do Major cu Cor de George Enescu, sub bagheta lui Antonio Pappano
Cineva i-a lăsat flori în braţe lui Enescu în februarie, pe bulevardul Magheru. Fotografie de Sabina Ulubeanu
Simfonia e o rugă pentru pace. Și-ntradevăr, o simți când se ridică tot corul.
E o experiență translucidă, aproape mistică.
Vă las cu cea mai senzorială dintre repetiții.
Îi aparține lui Carlos Kleiber.
Nicăieri nu găsești mai multe despre ce trăiești în viață decât în muzică, și-n artă.
Să vă uitați full screen ca să vedeți subtilurile.
No Comments