Bridget Jones-uri culturale

Daca nu e moarte, atunci e senilitate. Si invers

2 noiembrie 2019

Philip Roth are la activ un Premiu Pulitzer pentru Pastorala americana, cea mai inalta distinctie a Academiei Americane, Gold Medal in Fiction, un Premiu al Societatii Istoricilor Americani pentru Complotul impotriva Americii si controverse iscate, cite-n luna si-n stele, dintre care cel mai des „invocate”: acuzele de pornografie. Acestea fiind datele, aveti toate motivele sa va apropiati de ultimul volum aparut in romaneste, Povestea lui Orisicine (Editura Polirom, 2007, traducere din limba engleza si note de Fraga Cusin).

Poate nu printre cele mai bune scrieri ale americanului (un top ar arata cam asa: Complexul lui Portnoy, Animal pe moarte, Complotul impotriva Americii si… restul), Povestea lui Orisicine e totusi de citit pentru ca da piept, fara ocolisuri, cu una dintre marile noastre temeri: degradarea (boala, teama, moartea). Si nici nu-si propune sa faca altceva decit sa ne treaca prin fata ochilor si-a mintii secvente de viata in lungul evolutiei dureroase: copilarie cu joaca, adolescenta cu nabadai, maturitate cu o sumedenie de (re)casatorii, peste care rinjeste, dintr-un colt intunecat, eventualitatea sfirsitului. De aceea din poveste lipseste ambalajul. Aici nu se vorbeste despre „altceva”, pentru a ajunge, printre rinduri, la „acel ceva”. „Acel ceva” te loveste direct in plex, iar cartea se insurubeaza in jurul mortii cu sunetul propriei constiinte.

Terapia lui „Vreau sa stiu!”

In acest sunet cortina se ridica pentru a ne lasa privirea sa pice in gol. Scena inmormintarii de la inceput ne desface carnea de pe os si ne plimba asa, dezgoliti, prin viata personajului principal, aducindu-ne, in cele din urma, tot intr-un cimitir.

Aici, bolnavul traieste si observa ritualul ingroparii, incheaga un dialog despre maruntisuri „de-ale vietii” – dimensiunea unei gropi, procedeul de alegere a locului, mormintele suprapuse, tipurile de lopeti, adincimea – si se pregateste pentru final prin terapia lui „Vreau sa stiu!”. Acest Orisicine, pronume nehotarit devenit substantiv propriu si personaj in toata splendoarea (ne)fiintei, va muri la sfirsitul cartii, inca intreg la minte, adica nu senil, in urma unui stop cardiac.

Citind romanul lui Roth, mi-am amintit de o alta replica, tot pe aceeasi „tema”, a personajului Sheboigan din Krum-ul lui Radu Afrim: „Vei sfirsi singur. In liniste… sa nu te opui… sa nu suferi… asa incepi sa mori… Ti se filfiie de Dumnezeu, de sperante, de sensul vietii… Poate, totusi, speranta… Ea crapa ultima, nu? Tre’ sa speri ca te vei seniliza”. Si n-o fi asta povestea lui orisicine?

„Erau amindoi doar oase, oase intr-o cutie, insa oasele lor erau oasele lui si a ramas in picioare, cit mai aproape de oase, ca si cind apropierea putea sa-l lege de ei si sa micsoreze starea de izolare nascuta din faptul ca-si pierdea viitorul si sa-l conecteze din nou la tot ce nu mai era. Pret de-o ora si jumatate, acele oase au fost lucrurile care-au contat cel mai mult. Au fost tot ce conta, in ciuda tulburatoarei atmosfere de declin care-l inconjura in cimitirul paraginit. Odata ajuns in preajma oaselor, el nu le putea parasi, nu le putea vorbi, nu putea decit sa le asculte cind vorbeau intre ele.” – Philip Roth, Povestea lui Orisicine

*Articol publicat in Suplimentul de cultura

Comments

    Leave a Reply