O scurtă vacanță în Franța m-a făcut să mă gândesc la istorie și la felul în care dăm pe alții propriile nepuține.
Rouen e capitala Normandiei.
Un oraș care nu e chiar pe lista ghidurilor turistice la prima mână, însă ascunde cel mai medieval loc de descoperit în Franța. Pe lângă casele cu tencuiala albă și zig zag-uri cu bârne din lemn de prin anul 1400, locuite la fel astăzi.
La Rouen există cel mai vechi han din Franța, ianugurat în anul 1345 – La Couronne, 31 Place du Vieux Marché. În zona centrală, străzile sunt atât de înguste și spațiile dintre clădiri atât de mici – câțiva centimetri de la un acoperiș la altul -, încât o plimbare îți dă senzația unui platou de film ca din Regina Margot a lui Patrice Chéreau.
Interiorul hanului La Couronne
Roeun e și locul unde e monumentul Ioana D’Arc, acolo unde a fost arsă pe rug. Lângă, e construită o biserică cu un design de avangardă pentru în 1979, cu acoperișul ca o flacără – destul de controversată.
Una dintre străduțele minione, la vedere către peretele catedralei vechi din oraș, Notre Dame de Rouen (mai înaltă decât Notre-Dame din Paris) e arcuită cu două porți identice, una lângă alta. Lângă prima poartă e o plăcă memorială care marchează că aici, tribunalul a condamnat-o pe Ioana D’Arc la moarte. Lângă a doua poartă e o placă memorială care marchează că aici, la o diferență de 25 de ani, tribunalul a decis s-o facă eroină pe Ioana D’Arc.
Istoria și oamenii, față în față.
La urma urmei, istoria nu e altceva decât incapacitatea majorității oamenilor de a se confrunta cu propiile limite într-un moment dat. O formă de izbăvire – să aruncăm vina pe alții, să-i stârpim și să fugim de noi, crezând că ne salvăm așa.
Uneori, barbar. Alteori, pur și simplu fără să ne dăm seama.
No Comments