Cine mai crede ca a zabovi la nesfirsit in propria-ti lume interioara poate fi semnul unei corectitudini politice? Daca simplitatea exprimata in banalitatea zilelor nu-i o corvoada, atunci vesmint baroc ii vine scrisul. Femeie irlandeza, necrutatoare, cu o inteligenta ascutita, rar fragila in demersurile sale, Iris Murdoch „marcheaza” nu doar cea mai importanta etapa din literatura engleza postbelica, ci si dedublarea expresiva, asumata pina in fibra cea mai intima, intre viata sociala si cea traita in adincul gindurilor private, intre conventional, faptul sacru si excentricul interiorizat, gindul profan. O femeie a carei lupta cu patimile dionisiace s-a „tradus” in eliberarea prin studiu, prin carte, pentru ca blindetea casnica, umana sa razbata din epuizarea demonilor creatori. Granita fragila pe care o traseaza Iris trebuie cautata acolo unde marea de necuprins e… marea, iar clopotele suna necontenit a iubire, pendulind intre jocurile copilaresti si dezbinarea matura, religiozitate si instinct animalic.
Nu stii niciodata daca romanele scriitoarei de origine irlandeza sint creatii ale unui spirit profund artistic sau ale unuia eminamente egoist. In fapt, fascinatia pe care o degaja aproape toate scrierile sale salasluieste in aceasta ambuscada derutanta in care, asa cum o spune autoarea, problemele filosofice nu mai pot fi separate de dilemele propriei vieti. Intriga complexa, ca o tesatura deasa, permite, asemeni unui joc de culoare iscat de trecerea luminii printr-un vitraliu, revelarea multiplelor fatete ale dramei existentiale, marcate de triumful rationalului asupra desfriului. Impersonala pina la angelic, Iris Murdoch sugereaza cu fiecare pagina ca a clocoti pe dinauntru e pe cit de blamabil, pe atit de uman. Ritmul nu incetineste defel, caci, de cele mai multe ori, puterea spiritului distructiv si a negativismului ne seduce, ne provoaca o placere sadomasochista de a ne abandona si de a-i subjuga, la rindu-ne, pe ceilalti.
Romane in care te pindeste imprevizibilul
Meritul incontestabil al lui Murdoch este acela ca a dat fictiunii rigoare filosofica, in dorinta permanenta de a rascoli intunericul psihicului uman prin intermediul manifestarilor lui fundamentale: euforia, deziluzia, vanitatea, patima, melancolia, excentricitatea. De aceea, in romanele sale te pindeste la tot pasul imprevizibilul: situatia limita genereaza un nou tip de morala, aceea a imaginarului. Din perspectiva autoarei, arta nu poate evada din morala, iar creatorul e, inevitabil, un „caraus” al acesteia in lume, intrucit arta poate sa-ti infatiseze o viziune flatanta asupra realitatii, facindu-te sa pasesti intr-o zona a comoditatii, ori, dimpotriva, te poate provoca sa razbesti dincolo de micimile personale. Nu intimplator, prima perioada a scrierilor sale are puternice accente existentialiste, pentru ca in etapa de maturitate artistica acestea sa sufere influente psihanalitice, literatura si existenta lui Iris fiind marcate de Sartre (a fost, de altfel, prima femeie din literatura engleza care a scris un eseu despre Sartre – Sartre: romantic rationalist, 1953), Platon si Freud.
Etica, sex, divinitate
Pasiunea devoratoare pentru tipuri opuse de traire – alaturi de barbatul-copil (sotul scriitoarei, criticul literar John Bailey, pe care Iris il si numeste al ei co-child), dar si de barbatul magnetic, la limita dintre malefic si erotic (Elias Canetti) – transpare in romanele sale, parcurgind drumul de la obsesie la expierea pacatului prin apropierea de o instanta superioara. Personajul Michael Meads din romanul Clopotul devine expresia conflictului dintre dorinta de a trai moral si tentatia pornirilor homosexuale. Poate cel mai incarcat de simbolism dintre romanele autoarei, acesta propune o impacare intre idealuri si deziluzie, elementul central – clopotul – fiind vocea iubirii, a spiritului, a divinitatii. Murdoch gaseste aici cheia pentru a inlatura trecutul restrictiv si a deschide calea catre noi libertati. Astfel, solutia nu e nicidecum ingrata, ea are tocmai acel tip de moralitate imaginara pe care autoarea l-a practicat in viata reala, in trairile din pagini de carte, in eseistica, teatru sau poezie. Contactul cu oamenii e celalalt mijloc de a contracara egocentrismul si snobismul unei personalitati artistice, asa cum o aflam din Marea, marea, caleidoscop al intimplarilor misterioase ce schimba destine, modelind noi si noi personalitati. Aproape la fel cum „cei trei”, Bailey, Conradi si Wilson, „s-au intrecut” in a reda jocurile fascinante de personalitate ale scriitoarei. Unde, cind si cum a luat fiinta Iris Murdoch veti descoperi, daca nu ati facut-o deja din romanele sale (cu traducatoarea Antoaneta Ralian a purtat o corespondenta de peste 20 de ani), din filmul regizat de Richard Eyre (cu Judy Dench) si dedicat vietii acestei carismatice scriitoare.
Iris Murdoch (1919-1999) a scris 27 de romane, printre care Clopotul (1958), Prins in mreje (1966), Visul lui Bruno (1969), Printul negru (1973), Marea, marea (1978), distins cu prestigiosul Booker Prize, Discipolul (1985), Dilema lui Jackson (1995). In 1987 i-a fost conferit titlul de Dame a Imperiului Britanic. La Editura Polirom au aparut Clopotul (2002), Marea, marea (2003) si Fiul cuvintelor (2003). In curind va aparea in colectia „Biblioteca Polirom” Oameni buni si oameni de bine, in traducerea Ancai Gabriela Sirbu.
„Avea o figura de irlandeza cu pometi inalti si cu niste ochi putin mongoloizi, imbujorata, cu breton, cum ploua afara avea perlute de ploaie pe haina de tweed – a venit direct la masa mea. Din primul moment s-a produs ceea ce se cheama empatie. Am uitat toate intrebarile mele docte, toata parada de intelectualitate si am simtit o afinitate.” (Antoaneta Ralian despre prima intilnire cu Iris Murdoch, in „Dilema veche”, nr. 122/ 26 mai-1 iunie 2006)
„Iris a incercat, prin intermediul romanelor sale, sa se adreseze tuturor cititorilor posibili, pe cai si cu mijloace diferite: prin fiorul naratiunii, prin ritmul ei, prin implicatiile filosofice si ideatice, prin atmosfera creata.” (John Bayley)
*Articol publicat in Suplimentul de Cultura
No Comments