Fragment în avanpremieră din romanul „Un ceai la capătul lumii”, de Francesc Miralle și Ángeles Doñate 

Astfel, cu acest citat, se deschide șirul de povești țesute de Francesc Miralles la patru mâini alături de o altă scriitoare catalană, Ángeles Doñate. Un ceai la capătul lumii este o carte și puternică, și suavă – în același timp -, despre o problematică sensibilă cum este cea a sinuciderii și care reușește să deschidă perspective de lumină, cu doar o aparentă imponderabilitate a seninului. Un roman care poate să vorbească despre darul de a trăi și despre importanța de a ne spune poveștile unii altora fără a cădea în facil sau în sirop. Dimpotrivă, o face cu o simplitate emoționantă, oferind o lecție de viață.

Francesc Miralles – pe care îl cunoașteți deja, poate, din cărți precum Biblioteca de pe Lună  ssau celebra Metoda Ikigai  – este acest gen de autor: aduce vitalitatea, echilibrul prin ceea ce scrie și strecoară suficientă adâncime printre rânduri.

(roman)       

Francesc Miralles, Ángeles Doñate

Traducere de Tudora Șandru Mehedinți

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2022

 

Dincolo de locul care nu-i în nici o parte

Naufragiul nostru pe coasta care ducea la mirador se dovedea cu atât mai neobișnuit având-o alături pe acea stranie ființă numită Esmeralda.

Am decis că e momentul să-mi deschid smartphone-ulși să sun la vreun atelier din zonă să vină să ne remorcheze, dar s-a stins din nou și, dintr-un motiv necunoscut, nu reușeam să-l fac să meargă.

— Îmi dai mobilul tău? am întrebat-o oftând.

— N-am.

Văzându-mi uimirea, a adăugat:

— N-am avut niciodată. La ce bun?

— Ca să chemi să ne remorcheze, de pildă…

Drept răspuns, mi-a adresat un zâmbet ironic. Apoi și-a întors privirea spre geamul din dreapta, care era în întregime aburit din cauza diferenței de temperatură față de cea de afară.

Fără cel mai mic semn de nerăbdare, după ce a rămas în pană pentru a doua oară în ziua aceea,

s-a apucat să deseneze stele cu un deget. Expresia concentrată de pe chipul ei era aceea a unei fetițe care nu cunoaște încă loviturile și dezamăgirile vieții. Numai când și-a mijit ochii, la colțul cărora se ivea o cordilieră fină de riduri, mi-am dat seama că trecuse de treizeci de ani.

— Ce faci? nu m-am putut stăpâni să n-o întreb.

— Îmi place să mă odihnesc sub stele, a răspuns înainte de a-și înclina scaunul, care a ajuns aproape orizontal.

— Mda, dar nu e încă nici ora nouă. Vrei să te culci?

— Pui niște întrebări foarte ciudate. Ce altceva pot face pe potopul ăsta?

— Nu știu. Stai lângă un necunoscut care ar putea să-ți facă orice. Să te culci nu pare lucrul cel mai chibzuit, am sâcâit-o.

— Îmi asum riscul, a zis.

S-a lungit, cu o jachetă drept pătură, și și-a pus picioarele pe bord.

Am stat o vreme uitându-mă când la șosetele ei de lână groasă, când la expresia placidă ce i se așternuse pe chip. Emana o încredere și o seninătate pe care eu nu le-am avut niciodată.

În chip de contrapunct, picăturile de ploaie păreau hotărâte să perforeze capota.

Am închis o clipă ochii în penumbra mașinii, unde sub răpăiala furioasă a furtunii se deslușea respirația lentă și ritmată a Esmeraldei.

Brusc, o oboseală copleșitoare a început să mă cuprindă și pe mine, de parcă aș fi fost victima unei vrăji. Înainte de a-mi da seama, m-am văzut urmărind-o printre ruinele din Antigua, un oraș pe care îl cunoșteam numai din filmele documentare.

O voce suavă ca briza primăverii a sfâșiat vălul somnului. Furtuna implacabilă setransformase într-o ploaie ușoară, cu întreruperi.

— Stai liniștit, respiră… Nu s-a întâmplat nimic. Sunt aici, cu tine.

Tremuram din cap până-n picioare, și am fost nevoit să fac un efort supraomenesc ca să deschid ochii. Unde mă aflam oare? De ce era atât de întuneric? De ce mi-era atât de frig și totuși eram leoarcă de sudoare? Nu reușeam să înțeleg ce făceam în mașină în toiul nopții. Și patul?

În confuzia mea am simțit o mângâiere pe obraz.

Mi-am ridicat capul. Niște ochi imenși păreau să strălucească precum un far în beznă.

— Ai avut un coșmar, dar a trecut.

Vocea aceea susurândă m-a dus departe, în nopți cu furtună, într-un alt timp în care un căpcăun mă amenința că iese de sub pat, și atunci mă repezeam să-l îmbrățișez pe Jonathan sub pătură.

— De ceasuri întregi mormăi și te zbați. N-am vrut să te trezesc până acum, a insistat pe un ton blând.

Esmeralda. Ochii erau ai Esmeraldei.

Fără să știu de ce, mi-a venit să plâng. M-am simțit din nou copilul care stătea în aceeași cameră cu un frate mult mai curajos. Poate de asta el plecase, iar eu eram tot aici.

Ea părea că ghicește în ce stare eram în întuneric și m-a îmbrățișat cu trupul său mic și mlădios, mângâindu-mi obrazul și părul, într-o tăcere ce cuprindea toate cuvintele de pe lume.

— E două dimineața, a murmurat în sfârșit. S-ar zice că amândurora ne era tare somn. Nu poți înclina pe spate scaunul tău? Ar trebui să dormim până răsare soarele.

Cu un calm neașteptat, am făcut ce-mi spunea ea și am rămas înclinat spre bancheta din spate, ca ea. Asta era tot ce poate fi mai asemănător cu un pat în vechiul meu Ford.

Când m-a acoperit cu jacheta mea, am simțit că istovirea de o viață întreagă pune stăpânire pe mine.

S-a ridicat în capul oaselor ca să caute ceva în rucsac. După ce a găsit, mi-a întins mâna în care ținea ceva.

— Am ceva pentru tine… Pune-o în buzunarul cămășii, lângă inimă. Te va însoți prin lumile astea care apar în spatele pleoapelor.

După ce a aprins luminița din tavanul mașinii, și-a deschis palma în fața mea, arătându-mi o păpușică din fire de lână în multe culori.

Am luat-o cu grijă și, fără s-o întreb nimic, am pus-o unde îmi spusese.

Esmeralda s-a întins din nou și a închis ochii. Numai atunci i-am putut închide și eu.

Pentru prima oară în luni de zile, poate în ani, m-am putut cufunda încrezător în somn. De data asta, o fată cu totul străină și o păpușică din fire de lână mă însoțeau în călătoria care, noapte de noapte, mă purta pe meleaguri necunoscute.

Nu mă mai temeam de căpcăun. Naufragiat în locul acela absurd, dincolo de locul care nu-i în nici o parte, încetasem să mai fiu singur.

  

Amuletele tămăduitoare

Lumina aurită a zorilor arăta că vântul pusese pe fugă norii. Și, cu toate că eram surprins s-o recunosc, Esmeralda și păpușica aceea în chip de amuletă îmi alungaseră coșmarurile undeva foarte departe.

— Poți s-o păstrezi, acum e a ta, mi-a spus, îndreptându-și scaunul. Acum îți cunoaște problemele.

Mi l-am îndreptat și eu și mi-a pus în mână o cutiuță galbenă de lemn vopsit, adăugând:

— Tot ce trebuie să faci e să le păstrezi și pe celelalte surori ale ei.

Am deschis cutiuța și am dat de încă cinci amulete.

Am privit-o întrebător pe noua mea prietenă, cu care tocmai petrecusem noaptea.

— Amuletele tămăduitoare călătoresc numai câte șase.

— Tămăduitoare?

— Da, le-am adus cu mine din Antigua, din Guatemala.

Un tremur mi-a înfiorat spatele: când fusesem pe jumătate adormit, mă văzusem alături Esmeralda mergând printre ruinele acelui oraș al mayașilor.

La lumina zilei i-am putut admira frumusețea discretă a chipului, moștenită de la strămoși. O învăluia o magie îndepărtată și senină.

— Tradiția spune că, dacă le pui sub pernă, iau asupra lor toate grijile care te frământă. Una pentru fiecare zi a săptămânii. În afară de duminică, fiindcă au și ele dreptul să se odihnească!

Era gata să-i răspund, însă mi-a luat-o înainte:

— De asta se numesc tămăduitoare, doar le-ai simțit puterea.

Pe neașteptate, o undă de tristețe a părut că i se desprinde din cuvinte.

— Eu însămi, a continuat ea, nu am putut dormi săptămâni la rândul fiindcă mă simțeam singură și pustiită de când mi-au sfâșiat inima. Până când într-o zi, plimbându-mă printr-un târg, o indiancă bătrână, oarbă, mi-a mângâiat fața și, citindu-mi durerea și suferința, mi-a dăruit cutiuța asta.

Înțelegând că era ceva de o valoare neasemuită, am încercat să i-o dau înapoi, dar ea a refuzat, dând din cap.

— Eu nu mai am nevoie de ele. Pe deasupra, le cunosc legenda și am învățat să le fac. Îndată ce ajung la Seattle, vreau să fac multe cutiuțe cu amulete. Cunosc atâția oameni care au nevoie de ele!

— La ce legendă te referi? am întrebat-o, încă buimac.

Radioasă ca o copilă, Esmeralda a început să-mi relateze istoria misterioasă a noilor mele prietene.

— Popol Vuh, cartea sacră a mayașilor, povestește că, atunci când zeii lor au hotărât să creeze ființa omenească, au dat greș în două rânduri. Prima oară, pentru că au construit făpturi de piatră. Erau atât de tari, încât nu se puteau mișca, și în cele din urmă s-au sfărâmat. Apoi le-au plămădit din lut, dar odată cu cele dintâi ploi s-au desfăcut. Atunci s-au gândit să le facă din porumb. Și au invocat-o pe Ixmucane, zeița porumbului, ca să le dea viață.

Era ceva în dulceața vocii ei, în entuziasmul ei, care-mi încălzea inima chinuită. Preț de o secundă, mi s-a părut că zeița călătorea cu mine, chiar dacă eram împotmoliți pe coasta plină de noroi.

— Împreună cu oamenii, zeița porumbului a creat amuletele tămăduitoare.

Mi-a pus mâna micuță și gingașă pe umăr și mi-a spus:

— Ori de câte ori ceva nu te lasă să adormi, îi poți împărtăși grijile familiei din cutiuța ta. Te vor scăpa de necazurile tale prin puterea pe care le-o acordă Ixmucane.

Am oftat, cu privirea ațintită pe șosea. Trebuia să ieșim de acolo, dar pe neașteptate

n-aveam nici o grabă. Mă simțeam ciudat de ușor.

— Ca să faci o astfel de amuletă e nevoie de un schelet de bețe, sârmă sau carton, pe care îl îmbraci apoi cu bucăți de stofă sau cu fire de lână, imitând portul femeilor indiene, mi-a explicat. Dar magia lor se face simțită numai când îți sunt dăruite.

Cuprins de o fericire neobișnuită, mi-am zis că într-o zi mă voi duce la Antigua și altfel decât în vis. Odată ajuns acolo, voi merge la târgul acela și o voi căuta pe indianca oarbă, ca să-i cumpăr păpușelele. Când mă va întreba pentru cine le doream, îl voi spune că pentru o fată brunetă și zâmbitoare din Seattle, fiindcă voiam ca niciodată vreun necaz să nu-i întunece surâsul.

 

 Drumuri care se despart

 Profitând de faptul ca ploaia încetase, am ieșit din mașină. După ce am împins vechiul Ford pe coastă în jos, până la o palmă de teren viran de lângă șosea, i-am propus să nu mai așteptăm să vină să ne remorcheze, ci să mergem pe jos până la mirador.

— Mi se pare o idee fantastică, a zis bucuroasă, întinzându-se ca o pisică.

Pletele răvășite îi cădeau pe umeri și își înălța brațele, încercând să mângâie soarele care ne veghea sfios.

Am pus în rucsacul ei tot ce cumpărasem pentru a-mi căuta fratele și proviziile pentru Kosei-San, și ne-am înțeles să-l purtăm cu rândul.

— Poți lăsa în mașină sacul de dormit și lucrurile tale mai grele, i-am sugerat.

— Nici vorbă! Ți-am spus doar că sunt ca un melc, veșnic cu casa în spate. N-o să las într-o rablă puținul de care am nevoie.

— Ia ascultă, să nu fii…

Fără să mai zăbovim, ne-am apucat să urcăm șoseaua cu pași măsurați, pe când soarele părea să se înalțe la fel de lin.

Deși îmi făcea plăcere să merg în tăcere alături de ea, i-am explicat întâlnirea mea cu Kosei-San, misiunea lui în înaltul stâncilor și intenția mea – aproape uitată acum – de a scrie un reportaj despre el.

— Îți vine greu să crezi că există un astfel de om, a comentat uimită.

— Și mie m-a fost greu, până acum câteva zile. Ți-ar plăcea să-l cunoști ?

— Nu știu, a răspuns, spre surpriza mea. O să-ți zic, dacă într-o bună zi se ivește ocazia.

„Chiar azi ar putea fi ziua aceea“, m-am gândit, dar în loc să i-o spun, mi-am păstrat forțele pentru partea cea mai abruptă a drumului.

După un ceas am ajuns la mirador, unde parcarea era tot pustie. Am bănuit că ploile din ultima vreme descurajaseră puținii excursioniști care se hazar­dau prin zonă.

— E frumos, foarte frumos, a murmurat Esmeralda cu ochii ațintiți la trecătoarea ce se deschidea în fața noastră.

Și pe ea a cucerit-o ecoul veacurilor din îngusta vale împădurită.

Stând lângă ea în fața abisului, am simțit că pădurile acelea sunt doar ale noastre și ale păsărilor care brăzdau cerul dimineții, urmărindu-ne fără încetare.

— De ce nu coborâm? a propus ea. Te însoțesc o bucată de drum spre maestrul tău, hai!

După ce și-a pus în spinare rucsacul plin la refuz, a început să coboare. Mergând pe urmele ei – părea a cunoaște cărarea mai bine decât mine –, am privit-o fascinat cum sărea, ferindu-se de orice obstacol, cât de mic. Din bucuria ei am înțeles că îi plăcea să sară, să alerge, să se joace. Deși era o femeie în toată firea, își păstra încă în bună parte sufletul de copilă.

Când mi-a venit rândul la cărat, povara din spate mi s-a părut o crudă metaforă a existenței mele. Eu eram un adult copleșit de griji, prea sceptic ca să mai cred în ceva. Un biet triumfător care nu știe să se bucure de viață.

Ajunși în adâncul văii, la poalele potecii înguste ce urca spre înaltul stâncilor, ne-am așezat să ne odihnim pe o piatră netedă. Cu toate că despre mine abia dacă îi povestisem câte ceva, am profitat s-o întreb despre viața ei.

— Înainte de a mă porni la drum, împărțeam un fost magazin cu încă trei artiști, în Seattle, la periferie. Acolo era și atelierul unde mama dădea lecții de artă plastică. A murit acum un an și mi-e tare dor de ea. Poate de asta călătoresc fără nici o grabă să mă întorc.

— Înțeleg… am spus fără să mă încumet să-i spun ce duceam în rucsacul meu. Și tatăl tău?

— N-am apucat să-l cunosc. De fapt, mama nu-mi vorbea aproape niciodată de el.

A suspinat înainte de a continua.

— Ea a murit ținându-mă de mână, după o boală îndelungată. Atunci m-am hotărât să cutreier lumea, ca să nu las tristețea și pustiul să-mi usuce sufletul. Și astfel aveam să-mi țin una dintre promisiunile făcute mamei: totdeauna dorisem să călătoresc, să cunosc alți oameni, alte moduri de a gândi… E de necrezut, dar abia dacă ieșisem din California până la aventura asta. Cred că faptul că mama era în scaun cu rotile în ultimii ani m-a împiedicat s-o fac.

Ascultându-i vocea – un susur cald, în armonie cu pădurea aceea uitată dintr-un colț de pe Terra –, am simțit dorința să-i vorbesc despre Jonathan. Totuși, când ea și-a terminat povestea, n-am fost în stare. N-aveam puterea să-i vorbesc despre moartea lui, despre blazarea care îmi dădea târcoale, despre munca mea, care nu-mi dădea satisfacții, despre familia mea mexicană.

„Ai dreptate, Jonathan“, am spus, adresându-mă absenței fratelui meu, „mi-e atât de teamă ca lumea să nu-mi facă rău, încât îi îndepărtez pe toți, nu-i las să mă cunoască, sau, dacă o fac, nu-i las să rămână alături de mine“.

Lașitatea îmi spunea că e mai bine să ne despărțim în momentul acesta, să ne vedem fiecare de drum. De asta, când am întrebat-o dacă vrea să vină să-l cunoască pe pustnic și a dat din cap că nu, m-am simțit ușurat.

Eram două suflete rătăcitoare, care avuseseră norocul să petreacă împreună o noapte pe furtună și zorii unei noi zile. N-avea rost să prelungim hazardul acela.

După ce mi-am scos din rucsacul ei cumpărăturile și le-am așezat într-o sacoșă mare de pânză pe care mi-a dat-o ea, și l-a pus în spate, lângă cort, și mi-a zis:

— E o zi frumoasă, și locul ăsta e minunat. O să merg mai departe prin vale, și poate o să fac un popas de două zile înainte de a mă îndrepta spre destinația mea.

Ca despărțire, și-a sărutat vârful degetelor, cu care mi-a mângâiat obrazul.

— Ai grijă de tine, Toni. Mi-a făcut mare plăcere să te cunosc. Ai amuletele care m-au scăpat de necazuri. Acum se vor ocupa de ale tale.

După ce a rostit cuvintele astea, a pornit la drum, dar înainte de a se face nevăzută printre copaci, a adăugat:

— Nu uita să le dăruiești cuiva, când n-o să mai ai nevoie de ele. Cuiva care să le merite!

— Și cum o să știu cine le merită? am întrebat-o, mai mult ca s-o rețin decât ca să aflu răspunsul.

Mi-a dăruit un ultim zâmbet, pe care l-am sorbit cu nesaț, înainte ca ea să-mi răspundă:

— O să-ți spună inima!

Am rămas o vreme acolo, ascultând cum pașii Esmeraldei se pierd încet, până a dispărut.

Chiar și atunci, am simțit că nu rămăsesem singur.

 

 

 

 

 

 

DESPRE FRANCESC MIRALLES

Scriitor, jurnalist și muzician, FRANCESC MIRALLES s-a născut în 1968 la Barcelona. A urmat inițial cursuri de jurnalism la Universitatea Autonomă din Barcelona, abandonate după patru luni, apoi de filologie engleză, la care a renunțat după terminarea anului trei pentru a călători, și astfel a ajuns să trăiască pentru o vreme în Croația și Slovenia în timpul războiului iugoslav, experiență redată în Café Balcanic (2004). Revenit la Barcelona, a studiat germana la Universitatea Centrală. După absolvire, a făcut un masterat în editare. A coordonat colecții de dezvoltare personală, semnând și câteva lucrări sub pseudonim, experiență reflectată în primul său roman, Barcelona Blues (2005). După ce a obținut Premiul Gran Angular 2001–2002 cu romanul pentru tineret Un haiku per a l’Alícia, a hotărât să se dedice scrisului. Francesc Miralles a publicat de-a lungul timpului o mare varietate de lucrări de ficțiune și non-ficțiune – romane, cărți de dezvoltare personală, cărți pentru copii și tineret, thrillere –, singur sau în colaborare, unele fiind recompensate cu premii de notorietate și traduse în 50 de țări. În 2007 i s-a acordat Premiul Columna Jove pentru romanul pentru tineret Interrail. Publicat în 2008, romanul Cel mai frumos loc din lume e chiar aici (El mejor lugar del mundo es aquí mismo; Humanitas Fiction, 2017), scris împreună cu Care Santos, a cunoscut deja traduceri în peste 20 de țări. În 2009 a primit, împreună cu Álex Rovira, Premiul Torrevieja pentru romanul Última respuesta. Cei doi au mai semnat câteva cărți vândute în sute de mii de exemplare și traduse în peste 15 limbi. Împreună cu Héctor García (Kirai), Miralles a publicat numeroase bestselleruri, între care Ikigai: Secrete japoneze pentru o viață lungă și fericită (Humanitas, 2017), Metoda ikigai: Secrete japoneze pentru a-ți descoperi adevărata pasiune și a-ți atinge țelurile în viață (Humanitas, 2019, volum tradus în peste 60 de limbi și care a ajuns bestseller în Statele Unite, Anglia, India, Olanda, Turcia etc.) și Ichigo-ichie: Arta japoneză de a te bucura de fiecare clipă (Humanitas, 2020). Dintre romanele sale, de mare succes la public s-au bucurat Iubire cu „i“ mic (Amor en minúscula, 2006; Humanitas Fiction, 2017), tradus în 27 de limbi, și continuarea sa din 2014, Wabi-Sabi (Humanitas Fiction, 2018), precum și Biblioteca de pe Lună (La biblioteca de la Luna, 2019; Humanitas Fiction, 2020). În 2021 a publicat romanul Un ceai la capătul lumii (Un té para curar el alma; Humanitas Fiction, 2022), semnat împreună cu Ángeles Doñate. Francesc Miralles colaborează cu El País Semanal, MenteSana și Radioul Național Spaniol și susține ateliere de dezvoltare personală în toată lumea.

 

ÁNGELES DOÑATE s-a născut la Barcelona. Jurnalistă de profesie, lucrează ca manager de comunicare pentru instituții sociale și din domeniul educației. În prezent lucrează pentru un ONG care desfășoară proiecte în Mexic și Senegal. De ani de zile, pentru a întoarce o parte din norocul personal, predă scrisul și cititul pentru adulți. A publicat mai multe cărți și trei romane: El invierno que tomamos cartas en el asunto (2015), tradus în 10 limbi, El alma de la radio (2017) și El último vagón (2019). În 2021 semnează, împreună cu Francesc Miralles, romanul Un ceai la capătul lumii (Un té para curar el alma; Humanitas Fiction, 2022).

Comments