denemebonusu.com | canlibahis11.com | bahis | betting site | kupon

Bridget Jones-uri culturale

Fragment în avanpremieră | „Florile pierdute ale lui Alice Hart”, de Holly Ringland, o carte plină de speranță care vine tocmai din Australia

4 aprilie 2020

Vă propun să trageți cu ochiul la o carte tare specială, acum, când ne ajută orice aplecare spre diafan, spre emoție și, de ce nu, spre o lume exotică a florilor și-a renașterii. „Florile pierdute ale lui Alice Hart”, de Holly Ringland este proaspăt apărută la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, în traducerea Sînzianei Dragoș.

Despre „Florile pierdute ale lui Alice Hart” presa internațională a scris că este „plină de speranță”, care aduce laolaltă teme precum „dragostea și pierderea, violența în familie și salvarea, magia și arta povestirii, toate impregnate de singurătatea și frumusețea sălbatică a peisajului australian.“

Romanul este distins cu General Fiction Book of the Year în cadrul Australian Book Industry Awards 2019 și a fost selectat în top 10 pe listele de bestselleruri din Australia în 2018 și din SUA în 2019, și este și în curs de ecranizare TV.

După ce în familia sa are loc o tragedie care lasă urme adânci, Alice Hart, în vârstă de nouă ani, trebuie să părăsească tot ce cunoaște pe malul oceanului și să locuiască împreună cu bunica ei la o îndepărtată și neobișnuită fermă de flori: Thornfield. Traumatizată de ceea ce i s-a întâmplat, Alice se cufundă în muțenie, dar învață un limbaj misterios care îi alină suferința și îi stârnește curiozitatea: limbajul florilor australiene.

Deși este o cititoare împătimită, Alice nu a fost niciodată într-o bibliotecă și e sigură că toate cărțile cresc în grădini, asemenea florilor iubite ale mamei sale. Dar în ziua în care se aventurează dincolo de lanul de trestie de zahăr care se înalță ca un zid între ea și lume, descoperă un oraș și o bibliotecă, dându-și seama că e posibilă și o altfel de viață. Ar vrea să nu mai asiste la scenele violente de acasă și să uite de frica paralizantă când mânia propriului tată se îndreaptă asupra ei. Nu își imaginează rădăcinile profunde ale acestui sentiment ce o va însoți mulți ani, până în ziua în care va reuși să facă pace cu trecutul. Al său și al unui lung șir de femei abuzate despre care află la ferma Thornfield a bunicii June, unde se cultivă flori australiene.

Mai jos, un fragment în avanpremieră.

Să vă bucurați de lectură. 🙂

 

***

Femeilor care se îndoiesc de valoarea
și de forța poveștilor lor.

Mamei mele, care a făcut orice ca să-mi aducă flori.

Și cartea aceasta este pentru Sam, fără care visul meu
de o viață ar fi rămas nescris.

 

– Fragment –

 

Floarea de flanelă

Semnificație: Ceea ce s-a pierdut s-a găsit

Actinotus helianthi / New South Wales

Lujerul, ramurile și frunzele au culoarea verde-deschis, sunt acoperite cu peri pufoși, cu o textură flaușată.

Florile ei frumoase, ca niște margarete, înfloresc primăvara, deși inflorescenţa poate fi mai bogată
după focurile din sălbăticie.

Prima poveste pe care a aflat-o Alice începea la marginea întunericului, unde țipetele ei de prunc abia venit pe lume i-au repornit inima mamei sale.

În noaptea când s-a născut ea, o furtună subtropicală izbucnise dinspre răsărit, stârnind valuri uriașe care rupseseră malurile fluviului, inundând drumul care lega proprietatea familiei Hart de oraș. Blocată acolo, pe drum, cu apa ruptă, simțind un tăiș de foc care părea că o despică în două, Agnes Hart și-a lepădat din corp toată viața împreună cu o fiică, în spatele camionetei soțului ei. Mistuit de panică pe măsură ce furtuna răvășea câmpurile de trestie, Clem Hart a fost la început prea înnebunit să-și acopere cu ceva pruncul ca să mai bage de seamă paloarea soției sale. Când i-a văzut chipul albindu-se ca nisipul, cu buzele sidefii precum cochilia scoicilor, Clem s-a repezit la ea îngrozit, uitând de copilă. A zgâlțâit-o pe Agnes, fără nici un rezultat. Doar atunci când fiica ei a slobozit primul țipăt, Agnes s-a trezit la viață. De o parte și de alta a drumului tufele încovoiate de ploaie au izbucnit într-o rafală de flori albe. Prima răsuflare a lui Alice a fost însoțită de fulgere și de mireasmă de flori de crin de furtună.

„Tu ai fost adevărata iubire de care aveam nevoie să mă scape de blestem, Iepuraș, spunea mama ei de fiecare dată când termina povestea. Tu ești basmul meu.“

Pe când Alice avea doi ani, Agnes a început să o deprindă cu cărțile, arătându-i cu degetul fiecare cuvânt în timp ce îi citea. Când se aflau pe plajă, îi tot repeta: o caracatiță, două pene, trei surcele, patru scoici, cinci cioburi de mare[1].Agnes împrăștiase prin toată casa etichete: CARTE. SCAUN. FEREASTRĂ. UȘĂ. MASĂ. CEAȘCĂ. BAIE. PAT. Pe la cinci ani, când Alice a început școala la domiciliu, știa deja să citească singură. Deși dragostea ei pentru cărți era fulgerătoare și completă, lui Alice îi plăcea mai mult să audă poveștile spuse de mama ei. Când erau singure, Agnes născocea povești despre ele două. Dar niciodată în preajma tatălui lui Alice.

Își făcuseră obiceiul să se plimbe pe malul mării și să se întindă pe nisip cu ochii ațintiți în sus, la cer. Conduse de vocea blândă a mamei, porneau în călătorii cu trenul de-a lungul Europei invernale străbătând peisaje cu munți atât de înalți, că nu li se vedeau crestele, și pante atât de pline de zăpadă, încât nu se mai vedea linia ce despărțea albul cerului de albul pământului. Înveșmântate în haine de catifea, umblau într-un oraș cu străzi pietruite, conduse de un rege tatuat, iar clădirile portului erau colorate ca o cutie de acuarele. Pe țărm se afla o sirenă, sculptată în bronz, veșnic în așteptarea dragostei. Alice închidea adesea ochii, închipuindu-și că fiecare fir din poveștile mamei sale s-ar putea împleti, cuprinzându-le ca într-o crisalidă din care ar putea scăpa apoi, luându-și zborul.

Când Alice a împlinit șase ani, într-o seară, când mama a învelit-o la culcare, s-a aplecat asupra ei și i-a șoptit la ureche: „A venit timpul, Iepuraș.“Ea a zâmbit, trăgându-și plapuma. „Ai crescut destul acum ca să mă ajuți în grădină.“Alice s-a foit emoționată; de obicei, când se apuca de lucru în grădină, mama ei o lăsa să citească o carte. „Începem de mâine“,i-a mai spus stingând lumina. În timpul nopții, Alice s-a ridicat de mai multe ori din pat ca să se uite prin geamurile întunecate. Când, în cele din urmă, a zărit primele raze de lumină pe cer, a azvârlit așternuturile.

În bucătărie, mama ei făcuse felii de pâine prăjită unse cu Vegemite[2]și cu brânză de vaci și un ceainic de ceai cu miere pe care le-a dus pe o tavă afară, în grădină. Aerul era răcoros, iar soarele de dimineață era cald. Mama a pus tava pe un trunchi de copac acoperit de mușchi și a turnat ceaiul dulce în două cești. S-au așezat să mănânce și să bea în liniște. Lui Alice îi bătea pulsul tare în tâmple. După ce Agnes și-a terminat ultima felie de pâine prăjită și ceaiul, s-a lăsat pe vine între ferigi și flori, vorbind în șoaptă de parcă ar fi vrut să trezească niște copii adormiți. Alice nu știa ce ar fi trebuit să facă. Asta să fi fost toată munca din grădină? A început să o imite pe mama ei și s-a așezat pe jos, printre plane, urmărind-o.

Treptat, ridurile de îngrijorare de pe chipul mamei au dispărut. Fruntea încruntată i s-a înseninat. Nu-și mai frângea mâinile și nu se mai agita. Avea ochii larg deschiși și limpezi. Era liniștită. Priveliștea a umplut-o pe Alice de acea speranță vie pe care o găsea și pe fundul bulboanelor de piatră atunci când apa era la reflux, dar nu reușise niciodată să o prindă în palme.

Și, cu cât petrecea mai mut timp alături de mama ei în grădină, cu atât mai bine înțelegea – din mișcarea încheieturii mâinii lui Agnes când cerceta un boboc nou, din lumina care îi sclipea în privire când își ridica bărbia, din murdăria de pe degete când scotea cu blândețe din pământ frunzulițele fragede de ferigă – că trăsăturile cele mai bune ale mamei înfloreau doar printre plante. Mai ales când vorbea cu florile. Ochii i se împăienjeneau și începea să murmure într-un limbaj tainic, un cuvânt colo, o șoaptă dincolo, pe măsură ce rupea florile de pe lujeri și le vâra în buzunare.

Amintiri triste, murmura ea, rupând o floare de volbură de pe un cârcel. Dragoste reînviată – mireasma de lămâie a verbinei umplea aerul în timp ce o smulgea de pe o crenguță. Plăcerea amintirii. Mama ei a băgat în buzunar o frunză stacojie de piciorul-cangurului.

O mulțime de întrebări nu se lăsau rostite. De ce mamei ei îi veneau cuvintele ușor doar atunci când îi spunea povești despre alte meleaguri, din alte lumi? Dar din lumea lor, cea în care trăiau? Unde se ducea când privirile i se pierdeau în depărtare? De ce nu putea și Alice să meargă cu ea?

Până a ajuns la șapte ani, trupul lui Alice atârna greu de atâtea întrebări fără răspuns. Îi umpleau tot pieptul. De ce mama vorbea cu florile în feluri atât de neînțelese? Cum putea tatăl ei să fie două persoane diferite? De la ce blestem o salvase pe mama primul țipăt al lui Alice? Deși îi atârnau greu în minte, întrebările ei rămâneau blocate, înțepenite dureros în capul pieptului, ca și cum ar fi înghițit o păstaie. Într-unele zile bune în grădină se iveau momente propice, când lumina cădea cum trebuie, și cu toate astea Alice nu spunea nimic. O urma tăcută pe mama, pe măsură ce-și umplea buzunarele cu flori.

Chiar dacă Agnes observa tăcerea lui Alice, nu spunea niciodată nimic ca să o risipească. Era de la sine înțeles că timpul petrecut în grădină era pe tăcute. „Ca într-o bibliotecă“, a gândit ea cu voce tare într-o zi pe când trecea ușor printre ferigile sale. Deși Alice nu intrase niciodată într-o bibliotecă – să vadă mai multe cărți la un loc decât și-ar fi putut imagina sau să audă murmurul lin al paginilor întoarse –, simțea că fusese acolo datorită poveștilor mamei. După descrierea lui Agnes, Alice și-a închipuit că o bibliotecă trebuie să fie o grădină liniștită cu cărți, în care poveștile cresc asemenea florilor.

De altminteri, Alice nu fusese nicăieri în afara casei. Viața ei se limita la marginile gospodăriei lor: de la grădina mamei până în locul unde începea lanul de trestie și până la golful unde marea făcea o buclă. Ea nu avea voie să se aventureze mai departe, mai ales dincolo de locul unde aleea care ducea la casa lor se întâlnea cu drumul spre oraș. „Ăla nu e un loc pentru o fată!“ obișnuia să zică tata, izbind cu pumnul în masă și făcând să zornăie farfuriile și tacâmurile, ori de câte ori mama sugera că ar fi cazul să o trimită la școală. „E mai la adăpost aici“, mârâia el, punând capăt discuției. Asta era ceea ce știa cel mai bine să facă: să pună capăt la orice.

Fie că-și petreceau ziua în grădină, fie pe malul mării, ori de câte ori se auzea cântecul păsării Koel[3] sau vreun nor întuneca soarele, mama sa se scutura trezindu-se, de parcă până atunci ar fi umblat prin somn, ca într-un vis. Se anima brusc, răsucindu-se pe călcâie și o lua la fugă spre casă, strigându-i peste umăr lui Alice: „Cine ajunge prima în bucătărie primește smântână proaspătă la brioșe!“

Ceaiul de după-masă era un moment dulce-amar, tata apărea întotdeauna la vremea aceea. Cu zece minute înainte de sosirea lui, mama se așeza la ușa de la intrare, cu fața încremenită într-un zâmbet forțat, cu vocea nespus de ascuțită și degetele încârligate.

Uneori mama părea că dispare cu totul din trupul ei. Nu mai spunea povești și nu mai mergeau la mare, nu mai vorbea cu florile. Stătea în pat, cu draperiile trase să se ferească de lumina puternică, pierea de parcă sufletul îi plecase într-altă parte.

În astfel de momente, Alice încerca să-și abată gândul de la aerul din casă care-i apăsa trupul, de la liniștea îngrozitoare de locuință pustie, de la priveliștea tristă a mamei ghemuită în pat. Toate acestea îi îngreunau respirația. Alice apuca atunci cărți pe care le citise de zeci de ori și refăcea teste pe care le rezolvase demult. Fugea la malul mării să țipe alături de pescăruși și să alerge după valurile de pe țărm. Gonea de-a lungul zidurilor de trestie de zahăr, dându-și părul pe spate și legănându-se în ritmul lujerilor verzi în vântul fierbinte. Dar indiferent ce-ar fi făcut, nu-i plăcea nimic. Alice și-ar fi dorit să fie pasăre și să zboare în depărtări asemenea penelor și pufului de păpădie, până la tivul aurit al orizontului, acolo unde soarele stătea însăilat pe cer. În lipsa mamei ei, zilele treceau tot mai întunecate. Alice se mișca în perimetrul lumii sale. Nu mai avea mult și avea să descopere că putea și ea să dispară.

[1]. În original, sea glass – cioburi de sticlă șlefuite timp de zeci de ani de nisipul și apa marină, de multe ori colecționate cu pasiune.

[2]. Pastă picantă tartinabilă din drojdii vegetale, produsă în Austra­lia.

[3]. Pasăre din familia cucului, specifică zonei pacifice, care cântă de obicei înaintea ploii, de aceea i se mai spune pasărea-ploii sau pasărea-furtunii.

Găsiți cartea, cu o reducere de 7%, aici

 

Comments

    Leave a Reply