Vă propun să descoperiți un fragment din singura biografie a actorului Sebastian Papaiani, scrisă de Annie Muscă și publicată la Editura Terra.
Are peste 350 de pagini și aproape o sută de pagini cu fotografii care înfățișează cariera și viața unuia dintre cei mai iubiți actori ai României.
E pentru prima oară când o carte reface viața celui care s-a dovedit a fi un erou de poveste. Sebastian Papaiani s-a născut în 1936, sub semnul Fecioarei, într-o mahala cosmopolită a Pitestilor. A fost protagonist în peste 60 de filme artistice și a jucat peste patru decenii la Sibiu și pe scena Teatrului Giulești.
Annie Muscă aduce o cronică profundă din viața personală și profesională a lui Sebastian Papaiani și peste 300 de note de subsol, redactate atent, plus filmografia și fișe cu premierele teatrale. Fotografii și confidențe, caiete de teatru și sute de metri de peliculă – sunt martorii cheie într-o biografie, aș spune, importantă.
Textele din carte vă poartă într-o călătorie în trecut, în care veți descoperi prieteni noi și aventuri din lumea teatrului, povestite cu blândețe. De la începutul vieții marelui actor, până în anii pensionării.
Annie Muscă nu este la prima biografie. În 2008, a publicat biografia autorizată a omului de televiziune Tudor Vornicu, urmând apoi biografiile lu Dan Mihăescu, Dumitru-Dorin Prunariu, Ion Miclea, Pantelie Tutuleasa și Dan Puican.
Mai jos, un fragment în avanpremieră.
Să vă bucurați de lectură. 🙂
***
PATINA COPILĂRIEI
Melcişor şi Apostică,
Ungurul, Neamţul şi Bulgarul,
Puşcă Ţiganu’…
Prieteniile din copilărie erau atât de trainice, încât Apostică și Melcișor, Ungurul, Neamțul și Bulgarul sau Pușcă Țiganul deveniseră personaje ce reveneau cu duioșie în relatările actorului, botezat și el „a lu’ Grecu” sau „Grecu”.
Nu l-a uitat pe Pușcă Țiganu’, primul lui prieten din copilărie, cel care cunoștea foamea până-n fibrele ei. Când mama îl scotea cu măsuța în curte să-l determine să mai pună carne pe el că era cam sfrijit, Sebastian îl vedea pe țigănușul rotund și negru cum stătea pe prispă și se uita cu jind.
Mama nu rezista să-l vadă atât de necăjit și îl chema mai mereu să-i aline foamea. Când se așeza în fața farfuriei, nu mai vedea, nu mai auzea. De teama că nu mai rămâne mâncare pe masă, mai îmbucam și eu câte ceva. Pușcă Țiganu’ era mai mic cu doi ani decât mine și nu venea dintr-o familie oarecare. Numele lui era Constantin, iar familia Pușcă era o familie de muzicanți vestiți. Tatăl lui, nea Ion Pușcă, cânta la țambal și era chemat la radio în zilele de sărbătoare, împreună cu fiul lui cel mare. Cântau amândoi la același țambal.
Meltiade și Apostol, cei doi frați, alintați Melcișor și Apostică locuiau peste drum de noi și erau greci. Mama lor, doamna Niculescu era croitoreasă, iar tatăl lor era inginerul uzinei electrice. Parc-o aud pe doamna Niculescu cum îi striga:
‒ Melcișor și Apostică, fir-ați voi ai dracului! Veniți la masă!
Nici mama nu se lăsa mai prejos în cartier:
‒ Crăpa-r-ar fierea-n tine, Bică! Unde ești, măi mamă?
Eu eram în salcâm.
Tata însă, mă înduioșa când spunea:
‒ Firea-mi capu-al dracu’!
Cu expresia asta își arăta regretul pentru un lucru care nu-i reușise.
Cu Melcișor, colegul meu de clasă la școala primară, care era stângaci și mă cotonogea la fotbal, aveam și o poză făcută în fața porții. Noi doi vara, pregătiți de scăldat. Cu cei doi greci, am făcut și experimente cu carbit și cutia de conservă în pivnița casei lor. Ceilalți componenți ai grupului nostru erau Ungurul sau Boanghinul, Bulgarul și Neamțul Keplinger, care a murit, săracul, strâns în tribună la un meci de fotbal.
De atunci a păstrat Bică amintirea jocurilor din mahala, a colecțiilor de timbre care-i colorau universul ludic, imaginea circarilor poposiți la Pitești, în Piața Mare, pe care-i iubea ca pe cei de-un sânge cu el.
Dac-ai ști câte pozne făceam în curtea din spatele casei ca sămi distrez prietenii!!! E drept că numerele de circ mă influențau, așa cum mă influențau și filmele western cu vestitul pistolar John Wayne, pe care l-am descoperit la Acvila, unul dintre multele cinematografe din Pitești la vremea aceea.
Neavând mijloace la îndemână, Bică nu prea se deghiza, dar imita tot ce se putea imita spre distracția prietenilor din cartier. Și pe ulițe era recunoscut după pasul lui săltat sau după mersul sprințar.
Ori fluieram, ori cântam sărind de pe un picior pe altul.
(Pesemne, făcea repetiții pentru filmul Un surâs în plină vară…)
În curtea aceea de-a valma, despre care-ți tot povestesc, am luat și lecții de franceză la sugestia tatei, cu Puiu Neicu, un coleg mai mare, cât o prăjină, care fusese crescut tot în mahala, dar cu bonă. Parcă era băiatul profesorului Neicu de la Brătianu… Stăteam amândoi pe prag, pe două preșuri țesute de mama din cârpe. Ea fugea când venea Puiu că era cumva complexată de familia Neicu.
Hai să-ți povestesc despre prima lecție. Păi cu ce să înceapă Puiu, dacă nu cu oan, doa, troa (râde în hohot)? Iar eu repetam după Puiu Neicu, poate mai bine decât el. Cum tata ne tot supraveghea de la distanță, mă trezeam dintr-o dată cu o palmă peste ceafă:
‒ Zi mă, troa de la troacă!
Cam așa decurgeau lecțiile noastre de français. Până într-o zi, când Puiu Neicu a decis să nu mai vină:
‒ Nu mai vin, mă, că te bate tac-tu.
Cu Puiu Neicu n-a învățat franceza, dar a învățat să înoate.
După ce jucam volei pe terenul din apropierea casei bunicilor, situat undeva nu departe de calea ferată, ajungeam cu Puiu Neicu la scăldat, acolo unde se împletea Argeșul cu Râul Doamnei, o gârlă 27 nemaipomenită. Am învățat să înot vrând-nevrând, când a venit mama după mine și m-a alergat pe mal cu prăjina de rufe. Am sărit în apă și am început să dau din mâini și din picioare. A fost prima mea lecție de înot. În zona respectivă, se vedeau și zidurile înalte de 5 metri ale pușcăriei. A trebuit să treacă ani ca să aflăm și noi despre Fenomenul Pitești[18]. Cine știa ce se petrecea în spatele zidurilor? Eram niște copii…
Cu literatura, mi-a povestit că s-a descurcat de minune…
Păi n-am avut bibliotecă în casă. Camera era prea mică… Dacă aș fi avut, aș fi stat pe-afară. Noroc cu debitele de unde puteam împrumuta cărți. De acolo am citit Dama cu camelii, Femei celebre, Aventurile echipajului Dox, Aventurile Submarinului Dox. Doxurile, cum le spuneam noi, erau singurele cărți pe care le aveam când eram la ai mei. Acum am peste 1000 de volume și nu mai știu pe unde să le țin…
Pe vremea studenției, problematica lecturii și-a găsit rezolvare grație unui unchi, tipograf-legător la Editura Eminescu.
La unchiul Mircea, care mă primise în gazdă când eram student, dădusem peste o comoară cu ediții de lux. Aducea acasă toate noutățile editoriale, îmbrăcate în piele.
[18] „Fenomenul Pitești” sau „Experimentul Pitești” – experimentul de tortură psihologică și fizică la care au fost supuși deținuții, în mare parte studenţi, pentru a renunța la convingerile anticomuniste, în perioada 1949-1952. Utilizarea sistematică a torturării deţinuţilor de către alţi deţinuţi, o metodă care i-a aparținut, spun cercetătorii, pedagogului sovietic Makarenko (1888–1939), specialist în delincvenţa juvenilă. Peniteciarul a fost desființat în 1977, iar astăzi clădirea aparține mai multor firme. O parte din imobil însă, funcționează ca Memorialul Închisoarea Pitești și poate fi vizitat. Fosta Cameră de tortură este azi Paraclis ortodox, unde se oficiază săptămânal slujbe de pomenire. La subsol, există Expoziția „Fenomenul Pitești între întuneric și lumină”, cu mărturiile celor care au supraviețuit „reeducării”. Din anul 2000, la Pitești se desfășoară anual Simpozionul Internațional „Experimentul Pitești – Reeducarea prin Tortură”.
No Comments