Plouă.
E întuneric, iar aburii se joacă deasupra satului.
Stau în faţa cabinei telefonice, şovăind.
Nu ştiu dacă e muzica ploii care se aude, ori dacă dinspre vreuna dintre ferestrele aproape portocalii a început să „pîlpîie” un şlagăr, la gramofon. Ar fi imposibil, fiindcă n-ar avea cine să miroasă hîrtia veche, să şteargă discul de praf cu dosul palmei, să potrivească acul pe adîncitura potrivită, să-şimîngîie, satisfăcut, mustaţa. Cînd te afli într-un loc aproape nepopulat, nu mai distingi între propriile gînduri şi vocile unor oameni.
Să intru înăuntru doar ca să mă adăpostesc de ploaie, ar fi o indiscreţie.
Totuşi, n-aş avea pe cine să deranjez. Cea mai mare parte a localnicilor sînt fie morţi, fie pe front, fie au emigrat în Germania. Dar, în fond – şi cel mai bine spus – sînt, de fapt inexistenţi. Sau neterminaţi, care variantă vă place mai mult, deşi jur că nu ştiu ce mi-a venit să rostesc cuvîntul ăsta.
Pe vremuri, aici se inaugura primul veceu „modern” din sat cu chefuri mai zgomotoase decît orice revelioane. Cu chiuituri mai ceva ca la tăiatul porcului, obicei pe care localnicii îl păstrau cu sfinţenie. Se citea Marx, se citea şi Hemingway. Iar în cazul în care un bunic murea, nepotul primea în dar o baghetă şi o pălărie de magician.
Cabina e singura din sat: am intrat, începuse să mă ude ploaia. Zgribuleam, cînd a sunat. Era atît de linişte, încît soneria telefonului s-a aşternut, alarmantă, pe toată strada. Să nu fi fost sunetul apei răzbunîndu-se în bulboane, ai fi zis că are ecou.
Ca să fiu convinsă că cineva mai poate suna aici fără să fie o greşeală, am ridicat receptorul. Două picături de apă de pe încheietura mînii s-au prelins de-a lungul aparatului. Oricum, era deja ruginit.
Da?
„Aş vrea să vorbesc cu bunicul. Slavkco[*].”
Înghit în sec. Simt greutatea nodului ajungîndu-mi în stomac. Vocea de la celălalt capăt se aude prea clar pentru aşa o convorbire îndepărtată. E glasul un copil. Un timbru încă nedefinit, însă avînd gravitatea adulţilor.
„Vă rog, l-aţi putea chema? Nu ştiu cine sînteţidacăsînteţi, dar e important să-i transmiteţi că vreau să vină încoace. Sun din Essen, sînt singur, iar bagheta am uitat-o acasă. O să ştie bunicul Slavcko…”
La ce te referi? Iartă-mă, cunosc o poveste…
„Al cărui final e neterminat. Greşeşti. Eu cunosc sute de astfel de poveşti, fiindcă dacă undeva e rost de poveşti, în clipa următoare mă găseşti acolo. Nu-mi pasă de distanţă, nu-mi pasă dacă Drina a îmbătrînit sau, mai rău, a secat şi nici dacă tu eşti ultima persoană din Veletovo! Toate astea n-u-m-a-i-c-o-n-t-e-a-z-ă. În schimb, poveştile trăiesc. La fel ca desenele.”
Ştii să desenezi?
„Uitaţi ce e, tovarăşă Poppins. Aş putea să vă spun tovarăşă Poppins? Îmi aduce aminte de şcoală. Aşa.” Face o scurtă pauză. Vorbeşte repede, aproape că se îneacă. „Să vă spun, tovarăşă Poppins: nu sînt bun la mate. Habar n-am cum se fabrică ţiglele. Dar ştiu să pictez. Vreau să ştiţi un lucru, un pictor n-are voie să fie niciodată mulţumit de ceea ce vede – redarea realităţii înseamnă capitularea în faţa ei.”
E incredibil. Vorbele lui trăiesc. Respiră. Şi-ţi lasă un sunet trist în urechi. Nu prea mă mai gîndesc la ce fac, întreb, furată fiind de vraja povestirii. Mă gîndesc: sună simpatic „tovarăşa Poppins„…. Tovarăşa nu e un cuvînt cam demodat?
Ce fel de „realităţi” – preiau cuvîntul, de dragul seriozităţii frazei lui de mai devreme – desenezi?
„De obicei desenez neterminaţi.”
N-am pic de habar cum sînt ăştia.
„E simplu, tovarăşa Poppins, ăştia sînt oamenii singuri. Nu au pe cineva lîngă ei, deci sînt nişte neterminaţi. Ştiu că n-o să vă vină a crede, însă eu am cîteva blocuri de desen pline cu neterminaţi.”
Nu mi-e greu. Mi-e greu să înţeleg de ce îi desenezi.
„Tovarăşa Poppins, chiar nu ştiţi nimic? Păi, e frumos aşa ceva?”
Ah, şi încă ceva: pe-aici nu se mai vorbeşte demult cu „tovarăşa”.
„Ştiu, tovarăşa Poppins. După ce n-am mai avut portretul lui Tito pe perete, la şcoală, a trebuit să ne dezobişnuim de tovarăşi şi să ne obişnuim cu profesorii. Tot aşa, eu trebuie să mă dezobişnuiesc de limba mea şi să mă obişnuiesc cu cea germană. Respiraţie. Şi, adică, Vreţi să spuneţi că n-am dreptul la ironico-nostalgii?”
Îhîm…
„Ştiţi, pe mine, dacă cineva mă întreabă de unde sînt, îi spun că asta e o întrebare grea, pentru că vin dintr-o ţară care nu mai există acolo unde am locuit. La drept vorbind, nici eu nu prea mai exist, noroc de bagheta şi de pălăria magică. Aşa, mă pot juca la infinit, pot face magie cu realitatea şi pot invoca orice scuză pentru asta. Chiar şi dureroasă fiind, această scuză.”
Şi existînd, totuşi, la ce bun îţi cauţi bunicul?
„Pentru că bunicul spune cele mai frumoase poveşti. Odată, mi-a povestit cum străbunicul a curăţat într-o singură noapte cel mai mare grajd din Iugoslavia, pentru că proprietarul i-a oferit mîna fiicei sale, adică a străbunicii. Tot el mi-a mai spus că în pălărie şi în baghetă se ascunde o putere magică, şi, dacă le port, pot deveni cel mai bun vrăjitor de talente din statele nealiate. Şi asta sînt. Însă mă apucă disperarea că n-am cui să-i spun şi eu o poveste…”
Pentru o miime de secundă, scurtă cît un pas de păianjen, am crezut că va izbucni în plîns. Sau poate a scrîşnit eterul.
Spune-mi povestea…
Din nou, cu aplomb.
„Tovarăşa Poppins, dumneavoastră vă plac literele? Dar mîncărurile, vă plac? Tare îmi e că nu ştiu vreo mîncare mai ignorată decît salata de castraveţi.”
Salata verde.
„Da, numai atunci cînd există din belşug carne pe masă. Ştiţi, eu aici sînt nevoit să învăţ o limbă pe care n-o cunosc, după cum vă spuneam.”
De fapt, ce cauţi în Essen?
„Nu ce caut. Mă caut, tovarăşă Poppins!”
Fie… Lasă-mă să ghicesc: ai o literă preferată?
„ß. Asta se pronunţă ca mai mulţi de s, ca în sss-itul şarpelui. Îmi pare rău că nu e şi în numele oraşului unde trăiesc acum, astfel, ar fi fost un exemplu la îndemînă. Căci bănuiesc că nu prea ştiţi germană, nu?”
Ce-i drept, nu prea.
„Nici eu.”
A stat ploaia. Nu există presiune mai absurdă decît cea a neputinţei. Am şuierat. Ştii că nu te pot ajuta cu bunicul Slavko?
„Ştiu. Mă mir că mi-a răspuns cineva. De unde sînteţi, tovarăşă Poppins?”
Din România, am pronunţat, asta e o ţară care există, am gîndit.
„Respectabil. Mă numesc Aleksandar, sînt iugoslav, deci mă descompun. Dumneavoastră, tovarăşă Poppins?”
…
Cu buzele mele urcînd într-o intonaţie fără replică, conversaţia s-a întrerupt.
Cînd am ieşit, am nimerit cu dreptul într-o baltă. Umezeala m-a sîcîit pînă acasă, amintindu-mi că am fost, că a fost rece şi că, uneori, poveştile rezistă la mers[**].
[*] am transcris pentru voi cuvînt cu cuvînt gîndul lui Aleksandar, atunci cînd a murit bunicul Slavko: „Cu cît atîrnă mai uşor moartea unui păianjen decît a unui om? De care picior mort al soţului se agaţă femeia-păianjen? Mi-am propus să nu mai închid niciodată un păianjen într-o sticlă şi s-o umplu încet cu apă.”
[**] o carte despre o copilărie dispărută în urma războiului din fosta Iugoslavie, ţesută realist-magic şi insuportabil de bine scrisă: „Cum repară soldatul Gramofonul„, de Saša Stanišić, Editura Polirom, 2007.
*Articol publicat pe atelier.liternet.ro
No Comments