Bridget Jones-uri culturale

Interviu cu fotograful Vadim Ghirdă: „O expresie de durere pe chipul cuiva înseamnă mai mult decât o imagine explicită“

28 iunie 2018
Fotograful Vadim Ghirdă este prezent în cele mai fierbinţi zone de conflict de pe glob. Foto: Andreea Alexandru

Fotograful Vadim Ghirdă este prezent în cele mai fierbinţi zone de conflict de pe glob. Foto: Andreea Alexandru

 

Fotograful român Vadim Ghirdă, corespondent de 25 de ani pentru Associated Press şi prezent în cele mai fierbinţi zone de conflict de pe glob, spune că războiul s-a mutat de pe front în telefoanele noastre.

„Trebuie să-ţi faci un prieten din oroare“, glumeşte, încercând să evite să zică în plin detaliile legate de impactul emoţional al muncii sale asupra lui, cu un citat din monologul actorului Marlon Brando, din filmul Apocalypse Now, capodopera lui Copppola despre războiul din Vietnam.

Şi adevărul e că a trăit orori. Pe viu.

Ca fotojurnalist pentru una dintre cele mai mari agenţii de presă din lume, Associated Press, Vadim Ghirdă a fost în mijlocul conflictelor politice şi sociale.

Mineriada. Războiul civil din Transnistria şi din Bosnia. Bombardamentele NATO în Iugoslavia. Conflictele din Orientul Mjlociu. Războiul din Irak. Războiul din Ucraina.

Fotografiile lui fac înconjurul lumii, în cele mai mari ziare internaţionale. Primesc premiile celor mai importante organizaţii americane.

Dar Vadim Ghirdă nu crede că scopul fotografiei sunt premiile:

 

„Fotografia e o cale de a duce înţelegerea lumii mai departe.

Şi ca să reuşeşti asta, trebuie să renunţi la tot ce ţine de ego.“

 

Eşti fotojurnalist pentru Associated Press de 25 de ani. Aveai 18 ani când te-ai angajat. Îţi mai aminteşti care e prima fotografie pe care ai făcut-o pentru ei?

E din ’90. Plecase Ceauşescu, românii demonstrau la Ambasada Albaniei împotriva liderului albanez. Apoi, prima fotografie care mi-a apărut pe o primă pagină a unui ziar a fost în International Herald Tribune – era din 13 iunie 1990, la Ministerul de Interne, unde un grup de oameni aruncau cocktailuri Molotov. Înainte, fotografia în sine implica un set mult mai mare de abilităţi. Astăzi, mulţi oameni care nu au neapărat îndemânarea sau cunoştinţele necesare se pot exprima prin fotografie. E bine şi util. Însă nu trebuie să ne imaginăm că asta e tot. Până la urmă, într-un fel paradoxal, deşi lucrurile au evoluat spectaculos din punct de vedere tehnic, noi trebuie să revenim la valorile esenţiale. Zicea demult cineva deştept că adevărul e prima victimă a războiului. Acum, războiul nu se mai poartă doar pe frontul geografic, o importantă linie a frontului e în telefonul fiecăruia dintre noi. Şi, în funcţie de coloana vertebrală a fiecărui jurnalist, adevărul moare de mai multe ori ca până acum.

Ministerul de Interne, București, România, 1990 Foto: Vadim Ghirdă/AP

Fotografiile tale sunt publicate în toate marile cotidiene ale lumii, premiate de unele dintre cele mai importante organizaţii. Cum ai început să faci fotografie?

Nu sunt foarte sociabil. Fotografia are darul de a-ţi da o ocupaţie. Eşti la o petrecere, nu ştii să dansezi, dar ai treabă: faci poze. De fapt, în spatele aparatului, te ascunzi. Este, de multe ori, un instrument al oamenilor timizi. Iniţial, le făceam portrete colegilor de şcoală. Fotografia e un drog pentru ego – te poate face popular. E un material vrăjitoresc şi trebuie manevrat cu atenţie: are multe valenţe şi pentru cel care o face, şi pentru privitor. E un risc aici. Dacă nu-ţi controlezi egoul, realitatea nu-ţi mai e suficientă şi adevărul dispare din imaginile tale – iar pentru jurnalişti, asta nu e o opţiune.

În 2015, în regiunea Doneţk (Ucraina), după bombardamente, o femeie se întoarce să îşi recupereze lucruri de acasă. Foto: Vadim Ghirdă/ AP

 

Ai terminat Facultatea de Construcţii. Ce crezi că face diferenţa între a deveni fotograf şi altă meserie?

Nu sunt un specimen excepţional în această breaslă. Există un larg fond comun de abilităţi în fiecare om la naştere. În funcţie de contextul în care evoluează fiecare, multe pot rămâne permanent nevalorificate. De aceea, e foarte important ca oamenii să conştientizeze ce mult înseamnă să insufli cuiva încredere în propriile forţe. Problema e că oamenii nu se simt bine să fie pe acelaşi nivel cu cei de lângă ei. Odată ajunşi într-o poziţie socială sau materială bună, mulţi refuză să accepte că şansa şi contextul în care s-au născut au avut un rol foarte important în devenirea lor. Totul devine exclusiv un merit personal, pentru că nu pot accepta că nu e nicio diferenţă fundamentală de calitate a materialului iniţial, de exemplu, între mine şi un om care acum caută hrană în gunoaie, sau că şansa fiecăruia a avut un rol determinant în direcţia pe care au urmat-o vieţile noastre. Asta e cauza multor rele mari. Nu minimalizez importanţa efortului personal în devenirea fiecăruia, nu spun că evoluţia cuiva este exlusiv dictată de noroc, cred însă că e o mare greşeală să ne căutăm confortul, să ne justificăm acţiunile sau lăcomia prin sentimentul de superioritate faţă de alt om fără să reflectăm la acest rol al hazardului. Deşi lucrurile au evoluat spectaculos din punct de vedere tehnic, noi trebuie să revenim la valorile esenţiale. Cât de cinstit eşti este ce dă valoarea muncii tale.

Un copil kurd plânge într-o tabără de refugiați la granița dintre Turcia și Siria, 2014 Foto Vadim Ghirdă/AP

 

Faptul că fotografiezi oameni aflaţi în situaţii-limită te face să te încarci cu ce trăiesc ei?

Foarte tare. Până la urmă, însă, fac fotografie pentru că îmi place. Deşi am un milion de dovezi împotrivă, încă mă păcălesc de fiecare dată când ies din casă că poate ceva din mentalul oamenilor o să se schimbe în bine prin ceea ce fac.

Ţi s-a întâmplat vreodată să plângi, după ce ai ieşit de sub adrenalina momentului?

Mi s-a întâmplat adesea să plâng în timpul, în rezonanţă cu oamenii pe care îi fotografiam. Nu cred că e o problemă să plângi – dacă eşti sincer.

E diferit când fotografiezi o tragedie în ţară, simţi nevoia să o protejezi?

Nu. Când tind să fiu subiectiv, mă lupt cu asta şi sunt foarte atent. Este vorba şi despre o concepţie greşită, pe care o vezi în mai multe părţi, nu doar la noi: „Dacă dăm asta, ce-o să zică lumea despre noi?“. Cred că această conectare globală de azi ar trebui să şteargă formele astea de naţionalism. Oricât de prozaic sună, chiar suntem cu toţii oameni şi nimic nu se repară dacă nu începem prin a recunoaşte că e stricat.

Fumul provocat de bombele din raidurile aeriene ale coaliţiei la graniţa siriano-turcă, anul trecut, în luna noiembrie. Foto: Vadim Ghirdă/ Ap

Care e misiunea fotojurnalistului?

De a ajuta cunoaşterea în sensul larg. De a contribui la înţelegerea lumii. Din cunoaştere şi înţelegere vin lucruri bune. E o misiune care nu e numai a fotojurnalistului. E a fiecărui om. Aceea de a evolua permanent şi de a-i ajuta şi pe cei din jur să evolueze. Nu e simplu, implică mult efort şi lupta cu slăbiciunile care există în fiecare dintre noi. Implică să spunem adevărul chiar dacă ne pune într-o situaţie incomodă, chiar dacă tăcerea sau un neadevăr ne-ar aduce un profit. Eu nu reuşesc permanent toate astea, cred însă că e singura cale şi încerc să merg doar pe acest drum. Meseria de jurnalist are un rol esenţial: să ofere oamenilor posibilitatea de a asculta şi de a cunoaşte problemele semenilor. Multe dintre lucrurile foarte grave din societatea de azi vin din faptul că oamenii ascultă tot mai puţin problemele altora. Sunt tot mai puţini cei care, înainte de a judeca pe cineva, se opresc măcar o clipă să se pună în situaţia aceluia.

Există un risc în a nu-i asculta pe ceilalţi?

Unul foarte mare. Mai ales pentru tineri, pentru că pot ajunge să gândească: „Dacă ce sunt sau ce fac acum nu contează, sau sunt marginalizat pentru apartenenţa la o etnie sau religie, atunci o să fac ceva care chiar să rămână în istorie!“. Ideologia extremistă găseşte un mediu prielnic în oamenii pe care îi marginalizăm, de multe ori, de la vârsta copilăriei, fără ca ei să fi făcut ceva rău. Candidatul ideal pentru terorism este un om izolat care simte că viaţa lui nu are nicio valoare şi nu vede niciun viitor. Jurnalismul traversează o perioadă grea în care presiunile materiale împing multe publicaţii spre politici editoriale care vizează exclusiv profitul financiar. Etica, adevărul, jurnaliştii şi, nu în ultimul rând, cititorii au astfel foarte mult de pierdut pe termen lung. E o meserie cu un impact extraordinar în evoluţia societăţii, cred că ar trebui tratată cu un accent mai mare pe viitor şi mai mic pe materialismul imediat. Legat de adevăr: romanii, urmaşii aceia nerecunoscători ai dacilor – conform unor surse –, spuneau „In vino veritas“. E un păcat, dacă ştii să faci vin bun, să faci şi prost, doar pentru că ştii că vei câştiga bani şi de la oamenii care încă n-au avut acces la cel bun. Adevărul e unic şi e doar în vinul bun.

Înmormântarea unui copil palestinian (Fâşia Gaza, 2001). Foto: Vadim Ghirdă/ AP

 

Cum ai trăit, ca fotojurnalist seara când a avut loc incendiul de la Colectiv?

Am aflat fiindcă mă uitam pe Facebook înainte să mă culc şi am văzut o postare. Mi-am strâns lucrurile şi-am plecat. M-am uitat pe Google Maps, şi, după Salvări, am ajuns. Poliţia pusese o bandă în spatele căreia erau zeci de reporteri. Nu mirosea a fum. Mulţi oameni căscau gura, alţii plângeau, unii se îmbrăţişau. Răniţii fuseseră evacuaţi. Se vedeau încă locurile unde fusese acordat primul ajutor, cu toate materialele medicale împrăştiate pe jos. Şi exista acea energie de catastrofă, specifică locurilor în care moartea a zăbovit mai mult. La un moment dat, am fost duşi să înregistrăm declaraţii – ieşiseră Raed Arafat şi Gabriel Oprea. Primul lucru pe care l-am auzit a fost: „Sunt 26 de morţi“. Spun mereu oamenilor de aici să reflecteze la luxul pe care îl avem că trăim undeva unde nu avem obişnuinţa de a auzi des la televizor că a fost o explozie în oraş şi de a trece prin emoţii până să aflăm dacă vreun apropiat e printre victime. Mental, nu eram pregătit să aud că au murit 26 de oameni la un concert în Bucureşti.

Te-ai apropiat de supravieţuitori, ai vorbit cu ei?

Cu vârsta, e mai greu, pentru că începi să conştientizezi din ce în ce mai mult prin ce trece celălalt. Şi-atunci, încerc să nu fiu nemilos. E foarte greu şi pentru cei care au supravieţuit dezastrului de la Colectiv. Am vorbit a doua zi cu un om care ieşise şi tot repeta: „Am încercat să scot lume de acolo, dar nu am reuşit, şi am călcat peste o grămadă de oameni şi aşa am ieşit“. Apare învinovăţirea, chiar dacă nu există un motiv real pentru asta.

Una dintre fotografiile de la marşul Colectiv, care a făcut înconjurul presei internaţionale. Foto: Vadim Ghirdă/ AP

Te-ai dus şi la IML?

Da. Am stat la o distanţă care a fost impusă. Însă era suficient de îngrozitor – dacă mă pot exprima aşa. Nu ştiu dacă mulţi dintre noi ne gândim la ce înseamnă procesul ăsta. Practic, cum ar fi să trebuiască să identifici pe cineva drag care a ars. Să te duci la frigider, să tragi un sertar şi să trebuiască să spui: „Da, el e“. Mi s-a părut foarte mult şi că am fost lăsaţi să fotografiem la distanţa aceea.

Proteste București, Colectiv, 2015. Foto: Vadim Ghirdă/AP

E vreo imagine sub centură care ţi-a rămas în minte?

Fiecare reacţionează în felul lui în faţa durerii. Unii oameni s-au tăvălit pe jos, acolo, literalmente. Alţii s-au îmbrăţişat şi au plâns. E foarte greu. Cred că există valoare în a vedea toate astea pentru că sunt mulţi oameni care nu-şi imaginează cum ar putea fi şi trebuie să vadă ca să se gândească o clipă la ce s-a întâmplat. Însă e important să faci lucrurile cât se poate de delicat. O expresie de durere pe faţa cuiva face mai mult decât o imagine explicită cu un cadavru desfigurat. Fotografia e un limbaj, te poţi exprima eufemistic sau brutal, rudimentar. Eu prefer prima variantă. Rişti pe moment să nu fie pe înţelesul sau pe placul tuturor, dar pe termen lung poţi spera că mai mulţi oameni vor prefera să comunice mai frumos, cu mai multă sensibilitate. Cred în rolul educativ, în sensul constructiv al cuvântului, al muncii în presă.

Copii palestinieni cu arme artizanale strigă sloganuri anti-israeliene. Foto: Vadim Ghirdă/ AP

 

Îţi trebuie o abilitate anume ca să reuşeşti să te apropii de oameni în situaţii delicate?

Am mers acasă la femeia care şi-a pierdut viaţa în incediul de la Colectiv, Maria Ion, lăsând în urmă cinci copii orfani. Era o familie romă. Am ajuns acolo la prima oră şi am plecat când a plecat şi sicriul. Am stat şapte, opt ore în care cred că abia am făcut zece declanşări. Copiii erau strânşi în jurul sicriului, femeia îmbrăcată în rochie de mireasă. Uneori, plângeau, alteori vorbeau cu ea, alteori râdeau – şocurile majore dau un amestesc de stări. Am stat de vorbă cu ei – sunt foarte recunoscător pentru încrederea şi toleranţa pe care mi le-au arătat primindu-mă printre ei. E o mare greşeală să-ţi imaginezi că oamenii discriminaţi nu sunt conştienţi de pecetea asta. Dacă, de fapt, îi priveşti de sus ei ştiu, oricât de bine crezi că te prefaci şi orice vorbe spui, pentru că au exerciţiul nedreptăţii. Sunt jurnalişti care abordează tema rasismului sau nedreptăţile sociale ca pe o rampă de lansare, dar în interiorul lor sunt rasişti sau nedrepţi. Abilitatea-cheie pentru accesul la oameni, mai ales în situaţii delicate, este gradul tău real de empatie.

Ce ţi-ar plăcea să rămână de pe urma imaginilor tale?

Dacă eşti cu tot sufletul în momentul în care faci o fotografie, simplul fapt că asculţi nişte oameni, că îi faci să simtă – fără să minţi – că pentru cineva contează problema lor este foarte important. Mi-ar plăcea ca fotografiile mele să schimbe oameni, să suprime toate înclinaţiile rele din fiecare. Rămânând însă în teritoriul aşteptărilor măcar vag realiste, dacă sufletul unui singur om se deschide privind o fotografie şi asta îl face să fie mai bun cu un alt om, măcar ocazional, atunci asta este o adevărată victorie.

 

Fotografia din deschiderea interviului este semnată de Andreea Alexandru.

Interviu apărut inițial în cotidianul Adevărul, pe 11 decembrie 2015.

Comments

    Leave a Reply