Am stat de vorba cu Jean-Lorin Sterian în urmă cu ceva ani, pentru numărul 117 al Suplimentului de Cultură.
Ești un personaj excentric?
Cred că această catalogare poate fi făcută numai de cei din jur. N-ar trebui să fiu eu cel care să judece și să spună că sînt sau nu excentric. Dacă sînt sau nu, aceasta ține de perspectiva celorlalți. Nu conștientizezi foarte bine cum ești. Totuși, îmi dau seama, pînă la un anumit punct că am o tendință către acțiuni insolite. Numai că, pentru mine, aceste acțiuni sînt, cumva, naturale. Nu am neapărat o strategie de abordare și nu-mi construiesc cu atenție imaginea. Eu aleg un costum extrem de colorat care, oricum, ar atrage atenția, pentru că mă reprezintă sau pentru că regăsesc în el culoarea preferată. Nu port, neapărat, roșu puternic pentru a ieși în evidență dintr-o mare de oameni îmbrăcați în negru.
Cum te definești ca „produs”?
E o formulare pe care am întîlnit-o și cînd a fost vorba de alți colegi de generație și cred că toți sîntem așa: niște produse ale societății contemporane. Prin urmare, m-aș defini drept un astfel de „produs” al societății contemporane, care se manifestă literar și nu numai.
Ai debutat la 23 de ani, cu volumul Baltazar și hazardul. Nu e cam devreme pentru un debut? Se spune că scriitorul trebuie să acumuleze experiență, să fie pregătit înainte de a trece la un demers narativ și, vrînd-nevrînd, asta se obține pe măsură ce acumulezi experiență.
Da, cred că am debutat cam devreme, iar asta a și dus, mai tîrziu, la apariția unui volum intitulat Postume, pe care l-am publicat tocmai fiindcă am considerat că scrisesem prea mult pînă la vîrsta de atunci și mă speria perspectiva de a avea deja un raft cu cărți purtînd numele meu pe copertă. Mi se părea fals, consideram că pînă în momentul acela nu acumulasem suficientă experiență care să justifice atît de multe cărți publicate. Altfel, am debutat cu o carte de povestiri care a trecut neobservată, publicată inițial la Constanța. O mare parte dintre poveștirile din Baltazar și hazardul sînt science fiction. Debutul și cartea au fost, mai degrabă, un demers personal. Tocmai de aceea, cred că datorită acelei cărți am continuat ca scriitor. Dacă nu aș fi realizat-o în momentul respectiv, poate că nu m-aș fi orientat către domeniul literar.
Preferi scriitorul autodidact sau scriitorul „construit”?
Clar, tipul autodidact. Însă îmi pare rău că nu am făcut, de exemplu, un curs de creative writting. Și aș fi încîntat să fac așa ceva, pe viitor. Un suport teoretic nu dăunează niciodată. Aș recomanda oricărui scriitor un astfel de curs, chiar dacă, uneori, profesorii care predau nu au scris niciodată o carte.
Deși există perspective teoretice care nu pot fi ignorate, autodidactii sînt, în opinia mea, autentici în sensul valorii prozei, cu toate minusurile de stil. Pentru mine, originalitatea este cel mai important criteriu în a judeca o operă literară și, în general, orice fel de operă. Dacă un scriitor autodidact nu construiește un plot ca la carte sau nu urmărește structura tipică, expozițiune, narațiune, punct culminant, final, mă interesează mai puțin. Esențial mi se pare să simt o emoție puternică citind acele pagini.
Excludem consistența ideilor și rigoarea în favoarea capacității de a emoționa?
Pentru o operă completă, contează și ideile. Dar apreciez, în primul rînd, emoția pe care mi-o transmite o carte.
Atunci cum se manifestă emoția ta în calitate de cititor?
Intru foarte adînc în atmosferă unei cărți, mă identific cu personajul principal și sînt ca un actor care acționează asemenea acelui personaj. Pur și simplu. Și, după ce am terminat o carte care îmi solicită o astfel de implicare, regret foarte tare că s-a terminat. Iubesc cărțile de 500 de pagini pentru că pot sta mai mult timp cu ele. Oricum, am mereu aceeași problemă: sînt atît de mulți autori mari din a căror operă nu voi reuși să citesc mai mult de o carte. Atunci aleg să știu cîte ceva despre fiecare, mai degrabă decît să-i aprofundez numai pe cîțiva dintre ei. Recitesc rar, și nu cred, de exemplu, că aș trăi aceeași emoție la a doua lectură. Am recitit Alice în Țara Minunilor – o carte fetiș – și, recent, Ceai în Sahara. Ambele mi-au plăcut la recitire. Aș vrea să recitesc cărțile din adolescență, din curiozitatea de a vedea ce îmi transmit acum.
Ce te inspiră? Ai avut parte de „blocaje” de inspirație?
În general, „inspiratiile” mele sînt fie cărți, fie alte momente artistice precum piesele de teatru sau filmele. Un moment creativ e, de pildă, urmărirea unei piese de teatru bune. Îmi vine să scriu imediat după, trebuie să ajung degrabă acasă. Pot construi structura unei povești într-o jumătate de oră ori după o oră de la terminarea ei. Sînt declicuri provocate pe durata piesei, cu condiția ca ea, firește, să fie bună.
Pe de altă parte, au fost și perioade – precum cea care a urmat imediat publicării Postumelor – cînd credeam că nu o să mai scriu niciodată, cînd eram secătuit și simțeam că nu mai am nimic de spus, că multă vreme nu o să mai am nimic de spus. După care, încet, încet, a început să se contureze un roman, acest recent Lorgean.
Afirmi că îți e caracteristic genul prozei fantastice. Ce te face să spui asta, în lipsa unor verdicte ale criticii?
În primul rînd, nu știu dacă mă mai caracterizează – în momentul de față și în totalitate – proza fantastică. Dar, pînă la 26 de ani, cam tot ce scriam, indiferent de domeniu – și am mai încercat și alte genuri conexe – avea o doză de fantastic. Acum, chiar și Lorgean, care e extrem de realist, are multe derapaje fantastice. Consider însă că nu sînt semnificative, în sensul că nu dau notă generală a cărții. Totuși, nu cred că voi fi vreodată un scriitor realist sută la sută. Pe mine nu mă interesează realul într-o asemenea măsură încît să vreau să-l reproduc fidel. Îmi place ficțiunea grefată pe real. Iar treaba asta cu fantasticul e la fel ca aceea cu excentricitatea. E o chestie care îți iese sau nu: scrii într-un fel sau altul fără a-ți propune expres acest lucru.
Aparții unei generații, unui grup literar? Te identifici cu unele caracteristici ale generației tinere?
Cred că, la prima întrebare, mai toată lumea ar răspunde: eu nu aparțin nici unei generații. Fiecare refuză, cu dîrzenie, să fie încadrat într-o generație. Tocmai acest refuz e o caracteristică a generației actuale. Vremurile pe care le trăim impun un anumit tip de scriitori și așa se naște o generație, într-un mod inconștient. Probabil că, peste 10-15 ani, se va vorbi despre generația anilor 2000. Există o tipologie de proză care poate fi descrisă în niște termeni comuni în momentul de față. În prezent trăim vremuri haotice în care s-a schimbat foarte mult, în primul rînd, media. Dacă pornim de la Mcluhan, cu afirmația că „media e mesajul”, o să vedem că noi comunicăm într-un mod diferit față de oamenii de acum 10 ani. Iar asta se manifestă vizibil. Mie mi s-a schimbat stilul și mi-am dat seama de asta urmărind felul în care scriam: prima carte e scrisă de mînă, următoarea la mașină de scris, următoarea la calculator. Și laptopul îți poate schimba stilul: faptul că poți să scrii în tren, de exemplu, cred că poate influența proza respectivă ori momentul pe care îl descrii. Totul devine mai light, datorită tehnologiei. Tehnologia schimbă stilul. E una dintre caracteristicile generației de acum. Și mai cred că scriitorii de altă vîrstă sau criticii literari desconsideră într-un fel literatura actuala…
Deci spui că literatură de acum e mai light și la nivelul conținutului.
Da, deși nu-mi dau bine seama, înclin să cred că și conținutul e light. Pe vremuri, orice scriitor își dorea să aibă o ars poetica. Una e cînd ai în minte să produci o carte care să rămînă în istoria literaturii și alta e cînd scrii pentru „net”. Iar cu aceasta, ne întoarcem din nou la tehnologie: locul unde va ajunge opera influențează modul de a o scrie.
Ți se pare o stare de normalitate?
Literatura de acum e mașină cu carcasă din plastic, față de mașina care conținea oțel, fier și lemn, a anilor ’20. Cum arată literatura în prezent e un simptom al vremurilor noastre și atît. Nu aș judeca… Aș spune doar că ceea ce se petrece e diferit față de ceea ce era pînă acum. O poveste de dragoste exprimată via SMS-uri e la fel de autentică precum cea a lui Romeo și a Julietei, sau a Gemenilor lui Cărtărescu. Apoi, apropierea de lectorii dintr-o generație sau alta depinde de talentul scriitorului actual. Dacă e talentat va putea fi citit de oricine. Aș spune că problema majorității reprezentanților generației actuale e lipsa unui background. Ei citesc mult mai puțin și scriu într-un anumit fel fără să fi scris vreodată clasic.
Scrisul tău e unul „modelat”, „evoluat”?
Da, probabil că, inconștient, „modelat”. De pildă, în Lorgean pot fi recunoscute niște surse care nu au legătură cu contemporaneitatea. Sînt multe pastișe după unele cărți cunoscute, apărute în anii ’80, sau la începutul secolului XX. Poate că acestea nu vor avea nici o relevanță pentru cititorul contemporan…
De ce nu ar avea?
Pentru că nu are bagajul necesar de a recunoaște acele momente în care se citează sau pastișează un roman apărut la începutul secolului XX. Dar asta nu îi va strica, în cazul romanului meu, plăcerea lecturii.
Lorgean diferă de ce ai publicat pînă acum. În primul rînd, e o autofictiune. Și portretizează, printre altele, lumea mass media. Numai că din culise. Știind că multe dintre poveștile din carte au la bază experiențe personale, nu riști să se spună că ai speculat aceste aspecte pentru a asigura un eventual succes al cărții, pentru a stîrni controverse, pentru a isca alte și alte bîrfe?
Toate numele de persoane cunoscute de la revistele de lifestyle nu apar în carte decît la modul că personajul principal se află la o conferință de presă sau la un eveniment monden și înșiruie personalităților prezente acolo. Ele există în Lorgean doar pe post de background și tot mediul respectiv e fundal, rolul personajelor de acest tip fiind acela de a fixa spațial sau temporal acțiunea cărții. Accentuarea acestui lucru este o chestiune comercială. Din punctul meu de vedere, nu e OK, fiindcă nu mi se pare semnificativ pentru carte: în față sînt niște povești de dragoste, e cu totul altceva acolo.
Totuși, de ce ai ales să folosești tocmai lumea media drept background?
Pentru autenticitatea personajului. De exemplu, folosesc foarte multe nume de prieteni ai personajului principal și atît. Aceste personaje nu au neapărat o personalitate, nu le poți caracteriza, sînt o masă numită tocmai pentru a sublinia lucruri pe care vreau să le transmit. Și n-am de gînd să le numesc acum. Cititorul le va identifica sau nu. În orice caz, nu mă simt în stare să inventez un personaj autentic care să fie miner sau profesor universitar, așa că îmi extrag personajele dintr-un mediu pe care îl stăpînesc și disprețuiesc: mass media.
Cred că, în ciuda a ceea ce spui, în promovarea cărții va fi speculată această latură. Iar tu ai fost conștient de o asemenea reacție atunci cînd ai scris Lorgean. Stirnirea interesului pentru lectură se bazează tot pe existența imaginilor din culise.
Da. Și sînt foarte convins că nu voi scăpa de etichetarea că mă identific total cu personajul principal. Dar e un lucru pe care mi-l asum și pînă la urmă e jocul (și amuzamentul) meu de a întinde niște capcane în care a căzut pînă și prefațatorul cărții. De exemplu, personajul principal al romanului Lunar Park este chiar scriitorul Bret Easton Ellis, iar în Adio Berlin, Cristopher Isherwood folosește același procedeu pe care-l explică într-o prefață spunînd că personajul Cristopher Isherwood este „dublura convenabilă a unui ventriloc”. Mă raliez la această afirmație.
Ai de gînd să le contracarezi sau o să savurezi, de la distanță, spectacolul?
Uite, în volumul de povestiri Scriitorul a ieșit la vînătoare, am introdus o proză de Kafka, pe care am lăsat-o în formă integrală, iar un critic de la „Observator cultural” a spus că este una dintre cele mai slabe proze din volum. Eu m-am amuzat și mă voi amuza, toată viața, de genul acesta de reacții, fiindcă a fost atît de bine introdusă, încît criticul a căzut în capcana mea vinovată. Nu pot spune că a fost o capcană nevinovată, nu? Chiar îmi plac aceste jocuri. Una dintre frazele-cheie ale cărții e că tot ce contează în viață sînt aparențele.
Speri să intri în vizorul criticilor literari cu Lorgean?
E adevărat, pînă acum nu m-a interesat foarte mult aspectul receptării. Totuși, aș fi ipocrit dacă aș spune că nu mă interesează părerea criticilor. Dar știu foarte bine că atunci cînd scoți un produs trebuie să te aștepți la orice fel de reacții. La critici acizi sau fani devotați. Cred că receptarea mea corectă ca scriitor va întîmpina întotdeauna probleme din cauza imaginii mele mondene.
Îți citești colegii de generație din literatura română?
Da. Mi-a plăcut Teodosie cel mic al lui Răzvan Rădulescu. A adus primul fantasy serios în literatura română. Altfel, constat că în literatura recentă predomină autofictiunea, mai ales fiindcă scrisul e considerat o formă de terapie. A scrie despre propria viață te ajută să depășești anumite momente dificile.
Nu-ți plac munca la birou, programul de 8 ore…
Da, am avut ghinionul – în vremea în care lucram ca jurnalist – să petrec foarte multe ore într-un birou stînd degeaba. Munca la un lunar cum e „Playboy” nu necesită mai mult de 10 zile de muncă efectivă. Am un fel de compasiune și un ușor dispreț pentru cei care pun munca pe primul plan. Muncesc 350 de zile, au 15 zile rămase pentru concediu și, în aceste zile, își zugrăvesc casa sau pleacă în concediu la mare. Pentru restul vieții repetă același program an de an. Mi se pare deprimant. Am prieteni care lucrează în publicitate, cîte 10 ore pe zi, seara ajung distruși acasă, iar în weekend nu fac altceva decît să se uite la televizor, să pună un film pe DVD și, spre seară, să se îmbete. După cîțiva ani, sînt în aceeași poziție din care au plecat, numai că au haine mai scumpe și o mașină la care plătesc rate. Eu sînt adeptul downshifttinglui și al petrecerii timpului într-un mod plăcut, chiar dacă asta nu aduce beneficii materiale la fel de consistente.
Unde te-ai plasa, în peisajul public, peste cîțiva ani?
Sper să fiu un regizor și un scenarist cunoscut. De citva timp, am intrat pe această felie, lucrez acum la un proiect pentru TVR. Am pornit de la o proză pe care am transformat-o în scenariu. Și dacă proiectul se va concretiza, probabil că va marca un oarecare profesionalism al meu în această direcție, pentru că are un buget OK și are o durată care presupune lucrul cu seriozitate, nu în joacă, așa cum, poate, am făcut pînă în prezent.
No Comments