Îi mulțumesc jurnalistei Adriana Moscu, a reușit să mă facă să vorbesc foarte deschis despre rolul emoției – în presă, în viața noastră, în calitate de mamă.
Ai lucrat la atât de multe proiecte frumoase. Ne poți povesti câte ceva inedit despre fiecare dintre ele (cele de suflet, de pe lista ta scurtă)?
„Mă aflu în camera de studiu, separată de restul casei prin câteva trepte și o ușă. Privesc pe fereastră lămâiul și cei câțiva chiparoși din micuța noastră grădină și fâșia de cer de deasupra lor” – astfel a sunat pentru prima dată vocea cunoscutului scriitor israelian Amos Oz, de parcă ar fi spus în sine, o frază de început de roman – auzită pentru prima dată ca voce, cel puțin pentru mine – calmă, guturală și seducătoare ca a unui amant vechi, a unui Leonard Cohen. Eram în biroul redactorului-șef Grigore Cartianu de la Adevărul, unde lucram la vremea aceea și unde se afla și singurul telefon cu speaker și ieșire internațională din redacție. Tocmai începusem unul dintre primele interviuri dintr-o serie ce avea să fie mai lungă, cu scriitori străini, pe care o inițiam la ziar. Se întâmpla prin 2010, când interviurile cu personalități internaționale încă nu erau atât de frecvente, astăzi piața s-a deschis și mă bucură enorm, căci editurile au compensat mult din degradarea generală a presei, alături de câțiva jurnaliști, de bloguri și de inițiativele editoriale de nișă…
Atunci avusesem curajul – nu știu nici acum prea bine cum – să scriu editurii Humanitas să întreb dacă Amos Oz ar acorda un interviu. Da, a răspuns.
Ei bine, cele aproape 40 de minute petrecute cu Amos Oz la telefonul din redacția ziarului unde viața continua nestingherită, se făceau drumuri la DTP, se striga, se ascultau breaking news-uri politice la volum maxim și totul bîzâia și fîșâia ca într-un stup de albine, au fost, poate, cea mai apropiată experiență de o ședință de hipnoză.
Literalmente, Amos Oz m-a țintuit cu vocea lui și cât s-au scurs minutele dialogului nostru eram atât de acolo, atât de în universul lui și al inflexiunilor vocii sale, încât n-am mai auzit, sau văzut, sau simțit nimic altceva.
Îmi amintesc cu plăcere și de interviul pe care l-ai realizat cu Guzel Iahina.
Această femeie foarte scundă de înălțime, minionă și fragilă, însă de o vigoare literară extraordinară… Cred că este scriitoarea-fenomen a anilor 2000, cel puțin pentru mine. N-am mai citit de mult așa o literatură rusă în sensul celui mai pur sânge rusesc, de o frumusețe clasică și, în egală măsură, zguduitoare. Recomand oricui n-a făcut-o încă să citească romanele Zuleiha deschide ochii și Copiii de pe Volga – o carte care m-a atins atât de mult încât i-am dăruit-o și bunicii mele de 80 de ani, care citește în continuare cu plăcere, deși se plânge că literele cărților editate astăzi sunt prea mici și nu le mai vede așa bine.
Cele două interviuri de pe blog cu Guzel Iahina au fost în scris, nu live. Mereu am trimis întrebările în engleză, iar Guzel Iahina a răspuns tacticos în rusă și minunata traducătoare a romanelor ei, Luana Schidu, a fost cea care a realizat traducerile și pentru interviuri. Guzel Iahina stăpânește extrem de bine arta limbajului și a răspunsurilor care ghidează cititorul mereu spre o metaforă, spre o aprofundare. Te simți, citindu-le, ca și cum te-ar lua de mână și te-ar purta spre o revelație. Și este și foarte pendată în scris, cumva restrictivă, în sensul că nu este tipul de emoție explozivă, ci mai degrabă conținută. Tocmai când pare totul ca o piatră de nesfărâmat, mai adaugă câteva cuvinte care te fac să îți dea lacrimile.
No Comments