Care credeți că a fost momentul când v-ați apropiat de România și-a început să vă placă să reveniți aici?
Când am fost prima dată la țară. Se întâmpla în apropierea Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), unde am fost invitată în anul 2011. Era atât de frumos, ca într-un vis. Am văzut atunci dealuri înțesate de flori sălbatice – era luna iulie – și-am simțit parfumul lor… Iubesc România pentru că îmi amintește de copilărie. Deși nu știu să spun exact ce anume de aici o face, să pun degetul pe un detaliu, n-am analizat atât de profund. (Râde) Și cred că e și faptul că aici nici lucrurile și nici oamenii nu sunt din plastic, ca în multe alte locuri ale lumii, dacă pot spune așa. România este reală, românii sunt autentici și simt asta. Pentru mine, România e o colecție de descoperiri frumoase, înduioșător de frumoase.
Îi povesteați regizorului Cristian Mungiu de curând că tocmai v-ați vândut casa copilăriei din Marea Britanie, după mulți ani.
A fost o despărțirea grea. Era o căsuță din lemn, veche de 400 de ani. De zece ani tot mă gâdeam s-o vând, fiindcă n-o mai foloseam deloc, însă încă nu mă împăcasem cu ideea de a renunța la ea. Am încercat, mai întâi, s-o închiriez. Dar era prea greu de administrat treaba asta. Și a venit un moment când am conștientizat că nu pot continua să tot fug și, acum șase ani, am luat deciza. Piața era bună când am scos-o la vânzare, dar în scurt timp s-a prăbușit – știți, criza economică pe care a trăit-o toată lumea (Râde) –, așa că am reușit s-o vând abia anul ăsta.
Deci ați copilărit într-o căsuță din lemn. Nu seamnă deloc cu imaginea glamour pe care o are lumea despre dumneavoastră astăzi.
Vedeți, mulți își imaginează c-am avut o viață plină de strălucire. Or, nu-i deloc așa. Și nici măcar nu aspir la asta. Spațiul în casa copilăriei mele era foarte mic. Era inconfortabil, dar și foarte dulce. Viața era destul de grea. Nu aveam televizor, nu aveam niciunele dintre invențile zilei de azi, ce găsești în fiecare casă. Îmi amintesc chinul spălatului cearșafurilor, împreună cu mama, trebuia să învârtim la roata din lemn. Nu mai spun ce poveste era cu uscatul lor! Le scoteam în grădină unde era plin de viespi și de păsări care le murdăreau. O nebunie… Asta m-a făcut ca mai târziu să am o relație bazată pe multă recunoștință cu mașina mea de spălat. Și cu uscătorul de păr. (Râde)
Cum era atmosfera din casă?
Și mama, și tata, care era doctor, știau să cânte la pian – tata jazz, mama pian clasic. Totul avea un aer romantic și acustica acestei căsuțe îmi plăcea – tavanul era foarte jos, și el și pereții din lemn contribuiau la calitatea acusticii. Mai târziu aveam să descopăr că orice disc pe care-l ascultasem în casa părinților suna incredibil. În oricare alt loc îl duceai, devenea banal – chiar am avut un șoc când am ascultat aceleași discuri într-un apartament. Obișnuiam să dansez prin casă ascultând muzică și Wagner și muzică balet, compozitori ruși după care mă topeam. Casa asta m-a făcut să înțeleg puterea sunetului. Un lucru atât de minunat, vocile, tonurile care se amestecau acolo… Astăzi îmi e greu să stau în preajma oamenilor care au un ton al vocii ascuțit. (Râde)
Vocile părinților cum sunau?
Tata avea o voce ca o catifea, mama era un caracter capricios și, de cele mai multe ori, vocea ei era de șefă. (Râde) Spre bătrânețe, a devenit mai caldă.
Mama dumneavoastră, franțuzoaică la origine, a trebuit să plece din Paris spre Anglia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când au venit germanii. Se vorbea în casă despre asta, a fost războiul o influență asupra familiei?
Cred că și mamei și tatei le-a plăcut războiul, nu în sensul propriu al cuvântului, ci acel spirit revoluționar, faptul că se simțeau în mijlocul lucrurilor. Mama a lucrat la BBC în acea perioadă – totuși, nu mi-a povestit niciodată în detaliu ce a făcut acolo. Mulți dintre cei care au trăit perioada spun că a fost una efervescentă, că simțeai că lupți pentru ceva. Mama era încântată de dinamica lucrurilor și știu că a fost o vreme vie pentru ea.
În copilărie, vă jucați, ce vă plăcea să faceți?
Să citesc. Culmea, mama era nevoită să joace cu mine jocul lui “Hai afară din casă!”. Pentru că mie nu-mi plăcea, mai ales iarna, era atât de frig, nu voiam să ies în ruptul capului pe câmpuri. Fratele meu ieșea. În cele din urmă, reușea să mă convingă să mai și ies, dar o făceam neavând încotro și singurul lucru la care mă gândeam era că nu vreau să fiu acolo. Mai erau momentele dinainte prânzului, când trebuia să mă duc să aduc legumele din grădină și pe-acolo era plin de melci și de viermișori. Ajunsesem să urăsc momentul pârnzului fiindcă mereu urma un: “Du-te afară și adu legumele!”. Partea bună e că acum chiar știu ce înseamnă mâncare organică. (Râde) Nu-mi dădeam seama, la acel moment că, de fapt, trăiesc o copilărie foarte sănătoasă.
Aveați camera dumneavoastă?
Nu, o împărțeam cu fratele meu. Însă aveam mărul meu, în grădină. Un copac destul de jos și de zdravăn, în care te puteai cățăra și pe ale cărui ramuri te sprijineai foarte bine. Așa că verile mă urcam în măr și citeam. Citeam enorm. Nu-mi amintesc niciun titlu, nu rețineam asta, știam doar poveștile.
Spuneați că ajutați mult în casă, a fost și o disciplină pe care ați dobândit-o așa, în copilărie?
M-a ajutat fiindcă acum nu mi-e teamă de muncă, nu mi-e teamă să-mi asum o responsabiliatate.
Ați spune că ați avut parte de o educație strictă?
Tata era un om foarte riguros. De pildă, nu ne lăsa să facem nimic cu părul nostru, să-l vopsim sau să-l coafăm. Nici pe mine, nici mama. Așa că multă vreme habar n-am avut cum să-mi îngrijesc părul. El pleca dimineața la 8.30 să facă operații și se întorcea pe tot parcursul zilei câte o perioadă de timp scurtă acasă, să își preia mesajele, să mânânce, să se odihnească. Așa că nu ne rămânea niciun strop de timp pentru treburile femeiești. Acum îmi vine să râd. În perioada în care începusem să fac modeling toată lumea îmi spunea: “Jaqui, nu se poate așa ceva, chiar nu știi să-ți prinzi o clamă, să-ți ridici părul într-un coc?”. Și adevărul e că habar n-aveam! Noi, acasă, ne uscam părul în fața focului, ăsta era obiceiul.
Totuși, e o imagine frumoasă.
Este, dar nu era deloc ușor. Ți se înroșea fața și-ți ardeau obrajii, iar la final părul stătea apretat, în toate părțile. (Râde)
Ați decis să luați viața în plin destul de devreme, la 18 ani. Cum s-a întâmplat?
Nu prea am apucat să decid nimic, de fapt, asta e realitatea. Mama s-a îmbolnăvit grav – a suferit de scleroza multiplă și dementa până când s-a stins, la 82 de ani – , și a trebuit să fac față acestui lucru. Începeam să simt că părinții n-or să rămână împreună, divorțul se apropia și lucrurile deveniseră dramatice. A trebuit atunci să mă concetrez pe cum pot să fac ca lucrurile să fie bine. Studiam la Londra și aveam doar 19 ani când am întrerupt școala și m-am apucat să caut locuri de muncă ca să fac bani. Am lucrat și-n restaurante. La un moment dat, cineva mi-a sugerat că aș putea să câștig niște bani făcând modeling. Nu eram chiar în plină formă. Eram mult mai rotundă decât sunt acum. O vreme am pozat, însă mi-am dat seama că nu-mi doresc cu adevărat să fac asta, ci să iau niște cursuri bune de actorie și poate să mă fac actriță. Aveam însă nevoie de bani ca să mă pot înscrie la cursuri. Așa că am continuat să muncesc cât să pun deoparte banii.
Părinții au divorțat până la urmă.
Erau amândoi inteligenți și buni. Dar erau tipuri diferite de inteligență. Din păcate, tata – e un gând prezent și azi în mintea mea – a lăsat-o pe mama în mijlocul bolii. Practic, a lăsat-o pe mâinile mele, să mă ocup eu de ea. Și asta am făcut. Nu-l învinovățesc, doar că o parte din mine este încă surprinsă. Era un doctor excepțional și aveam o relație apropiată. Am acceptat lucrurile așa cum au venit, însă nu pot să nu mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu mama dacă n-aș fi fost acolo. Consider că este parte din destinul meu această călătorie de mai bine de 40 de ani – mama a trăit cu boala până s-a prăpădit și eu am fost alături de ea. Această experiență mi-a dăruit ceva ce altfel n-aș fi putut dobândi: o bază solidă pentru viață. Când ai 19-20 de ani, nu te gândești că timp de zeci de ani vei avea grijă de mama ta. Uneori, simțeam că trebuie să recuperez, să mă reconectez la vârsta mea, în același timp, paradoxal, tot această experiență m-a făcut și să iubesc mai mult viața. Să zic: “Hai să facem o petrecere, trebuie să ne bucurăm cu totul de viață!”. Există această parte foarte tânără în mine chiar și azi. Uneori, chiar nepermis de mult. (Râde)
“N-am trecut prin procesul clasic al torturii de a merge la audiții ani la rând”
Cum ați început să descoperiți actoria?
Mergeam foarte mult prin cinematografele din Londra. Aveam pe atunci un iubit francez și mergeam împreună. Îi plăcea să mă tachineze, erau filme dificile, mergeam în grup cu mai mulți studenți și după vizionare, el zicea: “Acum Jacqueline o să ne explice filmul!”. Nu-mi plăcea treaba asta, fiindcă mai mereu nu-nțelegeam nimic din film. (Râde) Așa am văzut o mulțime de filme extraordinare, franțuzești, italienești, suedeze… Filmele de la începutul anilor ‘60. Bergman, Truffaut, Noul Val… Îi sunt recunoscătoare iubitului acum: în acest fel, m-a făcut să capăt educație cinematografică. Aproape că făceam o reverență în fața acestor filme, a actorilor. Nu erau chestii pufoase, erau filme serioase, pline de dramă și de viață. Aș putea spune că multă vreme am fost ca un porumble stând pe marginea ferestrei și privind la filme. Eram atât de naivă și de entuziastă!
Atunci, în sălile de cinema londoneze, ați început să vă gândiți la actorie?
S-a întâmplat, de fapt, în școală. Aveam un profesor de latină fascinant și nu mă puteam abține și-l întrebam un milion de lucruri. Deci, părea că vorbesc mereu. Într-o zi mi-a spus: “Ești așa o guralivă, ți s-ar potrivi să te faci actriță. Ești o extrovertită”. Nu l-am luat în serios. Trei ani mai târziu, l-am cunoscut pe Roman Polański la o cină, stăteam chiar lângă el. Și Polanski mi-a zis: “Ești o mare introvertită, ți s-ar potrivi să te faci actriță”. (Râde) Așa că întrebarea a devenit mai degrabă: Sunt o extrovertită sau o introvertită? (Râde)
De care vă simțiți cel mai aproape?
Sunt un amestec. Majoritatea oamenilor mă percep ca fiind rezervată, dar asta doar până ce încep să mă cunoască de-a binelea. Revenind, aceste două întâlniri au fost o combinație magică ce a dat naștere unui drum. Pe-atunci, nici nu cuprindeam cu mintea noțiunea de actriță. Dar pas cu pas…
Ați fost la audiții, cum ați făcut?
Din fericire, n-am trecut prin procesul clasic al torturii de a merge la audiții ani și ani la rând. Mă duceam, dădeam audiția și, de cele mai multe ori, luam și rolul. Asta nu înseamnă și că simțeam că sunt actriță. Mi-au trebuit mulți, mulți ani până am putut să spun cu inima plină: “Sunt actriță”. De obicei, spuneam că joc în filme. Nu-mi place când îi aud pe oameni care n-au făcut mare lucru că spune că sunt actori. Sau, mai rău, că sunt artiști. E un proces care necesită timp ca să poți să ajungi să spui asta. Actor, actriță – sunt cuvinte pe care trebuie să le câștigi.
Faptul că erați frumoasă v-a ajutat sau mai degrabă v-a încurcat în carieră?
O să vi se pară ironic, dar nu eram conștientă de asta. Chiar nu eram. Nu fusesem crescută așa. Tata îmi spunea: „Ești ca mama, ești ca fratele tău, mergi înainte, nu te concentra asupra felului în care arăți”. Cred că a împis asta un pic prea departe fiindcă nu mă simțeam frumoasă și ajunsesem să am tot felul de complexe. Oamenii îmi spuneam: „Nu prea știi cum arăți, așa-i?”. Ziceau: „Nu te comporți ca o femeie frumoasă”. „Ce face o femeie frumoasă? ”, întrebam. „Arată asta, are o aură”, venea răspunsul. Am început să-mi dau seama că sunt frumoasă datorită actoriei. În industria filmului, ești obligat să începi să te privești.
Odată cu actoria, ați început și să fiți interesată de imagine, să faceți lucruri pentru asta?
E o poveste simpatică. În perioada începuturilor mele actoricești, era la modă părul drept. M-am dus la coafor cu o prietenă, să ne îndreptăm și noi părul. Ne-au pus niște folie pe păr, apoi ne-au dat să semnăm o hârtie că ne asumăm responsabilitatea. “Pentru ce?”, ne-am gândit noi. Ei bine, ni s-a ars atât de tare părul de la acel tratament, încât o vreme am fost nevoită să port peruci, iar prietena mea arăta de parcă avea o andivă în loc de păr. Vă dați seama, combinația de a fi la Hollywood cu părul vraiște era un vis. (Râde)
„Frank Sinatra îmi spunea: <<puștoaico>>”
Ați plecat în Statele Unite, unde v-ați și început cariera. Ce imagine vă amintiți despre primul moment când ați ajuns în America?
Era un alt univers. Clădiri scunde. Peste tot firme luminoase pe care clipea scrisul “Topless Bar”. Mașini uzate, așezate în rânduri, unele lângă altele. Mi-am zis: “Nu, nu se poate să fie aici Los Angeles-ul! ”. A durat ceva vreme până să descopăr orașul. Mă cazaseră la un hotel unde totul era portocaliu, din podea până-n tavan. Aveam un pat king size, nu mai văzusem niciodată unul atât de mare! Apăsai un buton și draperiile glisau, lăsând la vedere panorama. Și nu știam pe nimeni. Niciun suflet. Nu aveam cui să dau un telefon. Ieșeam pe stradă îmbrăcată cu hainele de la Londra, în stilul anilor ’60, fustă scurtă și cizme, și lumea mă fluiera pe stradă. (Râde) Abia mai târziu, la școala de actorie am început să cunosc tot felul de oameni și mi-am făcut câțiva prieteni.
Cum a fost prima experiență într-un film?
Un fiasco. (Râde) Am stricat totul și-am fost trimisă înapoi în Anglia. Ce s-a întâmplat a fost că, fără să știu nimic, la sfatul agentului meu, am acceptat să filmez pentru cineva cu care studioul Fox era în relații proaste. Un an am stat în Anglia. Apoi, cei de la Fox m-au chemat din nou în Statele Unite și am semnat un contract pe doi ani. Era în anul 1967.
Un an mai târziu, în 1968, aveați să atrageți atenția presei internaționale fiind distribuită în filmul “The Detective”, în care o înlocuiați pe celebra Mia Farrow și jucați alături de Frank Sinatra. Ați știut când v-au zis de rol că o să fiți în locul Miei Farrow?
Nu am avut nici cea mia mică idee. Povestea s-a întâmplat așa: mă pregăteam să plec pentru câteva zile la Paris când cei de la Fox m-au sunat și mi-au zis: “Nu poți pleca, ai o întâlnire cu producătorul unui nou film, The Detective, în câteva minute”. Inițial, m-am înfuriat, m-am dus spre sudio destul de enervată. Când am ajuns, mi-au spus că vor să joc în filmul ăsta în care e și Frank Sinatra. Nici n-am apucat să mă dumiresc bine că deja eram la machiaj, mi se căuta o perucă… (Râde) Din acea zi, telefonul a început să-mi sune încontinuu și timp de trei săptămâni, cât a fost lansată știrea, nu am mai avut timp să fac nimic altceva.
Când v-ați dat seama că trei sferturi din actrițele de la Hollywood ar fi dat orice să fie în locul dumneavoastră într-un film cu Frank Sinatra?
Eram atât de inocentă… Nu mă puteam gândi decât că iată-mă, dintr-o dată, lângă Frank Sinatra, idolul tatălui meu!
Atmosfera era plăcută la filmare?
Era o forfoteală continuă. Toată lumea se agita, îmi spunea că trebuie să fiu perfectă, că lui Frank Sinatra nu-i place să aștepte și n-o să tragă mai mult de o dublă, maxim două. Era isteria din jurul unui star. Iar eu eram atât de lipsită de experiență…
V-a fost dificil în relația cu Frank Sinatra pe platou?
El a fost foarte protector cu mine. Îmi spunea “puștoiaco”. Îmi amintesc că filmam o scenă și scenaristul s-a comportat acru. Nu-i plăcea ce făceam. Atunci, Frank Sinatra i-a zis: “Lăsați-o în pace pe puștoaică, are instincte bune!”. A fost momentul care a restabilit echilibrul pe platoul de filmare, iar eu îi sunt și azi recunoscătoare lui Sinatra.
Cum ați făcut față presei? Era o experiență nouă de asemenea.
După filmări, de Crăciun m-am dus în Anglia. Și când am ajuns, grădina apartamentului unde locuiam era plină de ziariști. Cred că atunci am realizat pe deplin că lucrurile pentru mine s-au schimbat și că asta va face parte din viața mea. Am făcut față bine presei, dar cel mai greu mi-a fost să accept programul, fiindcă voiam să fac lucruri și pentru mine și nu-mi doream să fiu ca o minge aruncată dintr-un colț în altul. Sunt un om răbdător în general – deși, când simt că mi se termină răbdarea, știu că e mai bine să ies din cameră, cum se spune. În privința fotografiilor a fost o altă nouă realitate: toată lumea are un aparat de fotografiat și nu acceptă un “Nu”. Uneori sunt greu de gestionat momentele când, să spunem, abia te sprijini de-un gard și zeci de oameni se-apleacă peste tine doar ca să facă o poză.
S-a întâmplat să stârniți invidii în rândul actrițelor de la Hollywood?
Am fost norocoasă fiindcă nu prea interacționam cu ele. La Los Angeles m-am îndrăgostit nebunește de un actor care a și fost iubitul meu timp de șapte ani. Locuiam împreună într-o casă lângă ocean, aveam o pisică. Și nu prea socializam. Stăteam acasă, găteam, ne plimbam pe plaja, iar în restul timpului munceam. Așa că, într-un fel, am fost departe de viața aceea a starurilor.
Ați jucat și sub regia lui Roman Polanski, în filmul “Cul-de-sac”, film în care ați și debutat oficial, în 1966. Erați direct în mâinile unui regizor mare. Ați avut emoții?
La acele filmări am învățat să râd. Eram pe o terasă și Polanski voia să repetăm scena pe care urma să o filmăm a doua zi. Eu trebuia să râd la o scenă. Polanski mi-a zis: “Jacqueline, vreau să fie un râs isteric”. Iar eu nu știam cum se face! Am devenit atât de tensionată, încât orice încercare eșua. Începea să se lase seara, actorii voiau și ei să plece acasă, vântul era din ce în ce mai rece, iar Polanski își pierduse și el răbdarea. Atunci, colega mea de platou, actrița Françoise Dorléac, mi-a șoptit: “Pot să te învăț eu să râzi”. O jumătate de noapte ne-am plimbat pe străzi și am exersat râsul, pornind de la o vocală – fie hahaha, fie hihihi, fie hohoho. Vă dați seama, noroc că locul unde filmam era destul de pustiu. A doua zi dimineață, la filmare, eram ca un copil, voiam să le arăt tuturor râsul meu. Și când să se-ntâmple, Polanski zice: “Uită de râs, o să dăm drumul la aparatul de radio.” (Râde) Am dat drumul la radio și în scenă a țâșnit niște muzică stridentă.
Ați spune că sunteți o timidă?
Destul, da… Îmi amintesc că în adolescență era îngrozită de gândul că toată lumea se uită la mine, nu-mi place să fiu singură. Tata m-a învățat o lecție importantă. Mi-a dat întâlnire și a întârziat, lăsându-mă singură să-l aștept într-un bar. Aproape am făcut un atac de panică atunci. Când a ajuns, mi-a spus: „Crezi că toată lumea se uită și se gândește la tine? Oamenii au treburile lor și gândurile lor, la viețile lor. Fii atentă la ale tale, și la ale lor și toate astea or să dispară”.
Sunteți recunoscută pentru o carieră impresionantă –peste 80 de roluri. Ați colaborat inclusiv cu regizorul francez François Truffaut, ale cărui filme spuneați că vă fascinau în adolescență. Cum a fost întâlnirea cu Trauffaut?
Trauffaut era modest, într-un fel… Avea felul lui de a fi și vorbea mereu despre filmele lui, dar avea o modestie a inteligenței, era foarte citit și deloc interesat de lucrurile de suprafață. Una dintre imaginile amuzante pe care o păstrez despre Truffaut este momentul când a venit să mă aștepte la aeroportul de la Nisa, înainte de a începe filmările. Aeroportul era aproape gol când am aterizat. Iar Trauffaut sătătea acolo cu un buchet de gladiole roșii care erau aproape cât el de înalte, perfect drept. Teribil de formal. (Râde) Nu prea vorbea despre el, când lumea îl întreba ceva răspunea: “Uitați-vă la filmele mele, totul despre mine e acolo”.
“Mi-ar fi plăcut să-l pot cunoaște pe Picasso”
Care sunt trei oameni care v-au influențat?
O ruoasică cu care am crescut, era mama unei prietene din copilărie. Avea o piele albă, albă și mi-a sedus întreaga familie. Îmi doream să fiu ca ea. Era căsătorită cu un pictor, avea trei copiii, petreceam mult timp la ea acasă. Până azi, o parte din mine îi este îndatorată pentru că mi-a arătat cum să fac oamenii să se simte bine. Apoi, profesorul meu de latină. Pentru că a fost primul care m-a îndrumat spre actorie. Dar și pentru că mi-a arătat că inteligența poate lua toate formele. Purta niște panatloni vechi din lână și o jachetă din tweed uzată. Era în vârstă, se apropia 80 de ani, era un tip foarte ciudat și totuși era atât de secudător. Atunci m-am gândit pentru pirma dată că inteligența poate fi seducătoare și, mai ales, într-un fel blând… Albert Schweitzer, care a fost idolul meu, deși nu l-am cunoscut. Era un doctor care a plecat în Africa să aibă grijă de leproși. Un bărbat frumos care are putearea să plece și să locuiască în mijlocul junglei ca să facă un bine… Și, bineînțeles, balerina Margot Fonteyn. Mi-ar mai fi plăcut la nebunie să îl pot cunoaște pe Picasso. Sunt sigură că era un tip egoist și dificil, dar asta nu-mi schimbă cu nimic dorința. Și pe scriitorul Henry Miller. Eram atrasă de chipurile lor, de ideea de inmperfecțiune, de emoția puternică pe care o exprimă.
Interviu apărut inițial în cotidianul Adevărul.
No Comments