Bridget Jones-uri culturale

Luca Niculescu: lumea unui jurnalist

16 decembrie 2015

Luca Niculescu, unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști de la noi pe zona de politică externă  și redactor-șef al RFI România a primit ieri avizul favorabil al comisiilor de politică externă din Parlament pentru postul de ambasador în Franța. Este Ambasadorul României la Paris. „În curând, viaţa mea se va schimba, chiar dacă, într-un fel, rămân în acelaşi «sector de activitate», cel al relaţiei româno-franceze. În cele peste două decenii de jurnalism am încercat să îmi fac meseria onest, voi face acelaşi lucru şi în continuare.”, scrie Luca Niculescu miercuri, într-o postare pe Facebook.

Dacă-mi place ceva mult la el e că e foarte om. Nu-i e teamă să se-arate și are un simț al echilibrului autentic – exersat în jurnalism, dar venind din educație. Am stat de vorbă mai demult pentru un text din Esquire, un portret ca jurnalist și-a fost de acord să vorbim și despre un moment pe muchie din viața lui.

Textul e mai jos și, deși au trecut mai bine de patru ani de când a apărut, arată de ce i se potrivește așa de bine postul de ambasador la Paris. Aflați la sfârșit. 🙂

***

Zece ore fusese în operaţie. Când s-a dezmeticit din anestezie, era imobilizat. Îşi simţea mâinile amorţite sub bridele din faşă cu care erau fixate de pat – orice mişcare ar fi fost un risc prea mare, putea să-şi facă, inconştient, un rău. În afară de ticăitul metalic al aparatului de luat tensiunea, dublat de pufăitul unei maşinării care îi pompa oxigen în plămâni, în salonul mic cu pereţi din sticlă al spitalului parizian „Roseraie” se auzeau doar mişcările asistentelor medicale care îl supravegheau. N-avea dureri şi mintea îi era perfect trează: percepea cu luciditate nişte tuburi din plastic zvâcnindu-i în trup. Unul pentru respiraţie, care ajungea în plămâni şi ieşea pe gură, unul pentru stomac, ieşind pe nas, patru drenuri pe mijlocul pieptului, unde era operaţia, perfuzia de la gât, picurându-i în jugulară. Nemişcat, se întreba dacă lumina pe care o vede prin ochii mijiţi vine de afară sau de la vreo lampă aprinsă. Îl învăluia ameţeala.

Ultima imagine pe care o văzuse era din blocul operator. Figura neclară a unui medic, aşezându-i o mască din cauciuc pe faţă, apoi mirosul parfumat al anestezicului. Venise la Paris pentru o operaţie uşoară la tiroidă şi, fiindcă nu se simţea grozav, hotărâse să-l vadă şi un cardiolog. Vasile, un bun prieten, i-l recomandase pe Şerban Mihăileanu, renumit medic român care lucrează la Paris. Au urmat două zile de consultaţii, analize, un test de efort şi o coronografie. Mihăileanu i-a dat vestea pe un culoar de spital, rotind în mâini un pachet de ţigări. „Trebuie să facem o intervenţie rapidă. Şi când spun rapidă, înţeleg în mai puţin de 72 de ore.”

„Care e riscul, un infarct?”

„La dumneavoastră nu s-ar numi infarct, ci moarte subită.”

Operaţia însemna o intervenţie complicată la inimă de înlocuire a unor artere obstrucţionate, pe cord deschis, cu şanse de reuşită 50-50. Nu îi rămăsese timp pentru panică. A mai spus doar un “ah!”, la gândul că mai trecuse o dată prin procedura deschiderii cutiei toracice pentru o operaţie la mediastin, când avea 18 ani. A scos telefonul şi-a sunat în ţară, la familie şi la prieteni, încercând să fie calm: urma să fie operat de inimă, nu de tiroidă. Până să intre în analize, a stat cu Vasile şi cu Tudor, fratele lui, care venise de la Bucureşti. Au tot glumit, încercând să nu vorbească prea mult despre ce va urma.

Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să-l compătimească cineva.

A făcut un infarct pe masa de operaţie, imediat după ce medicii îi puseseră un by-pass. Au trebuit să-l deschidă din nou, pentru încă unul.

Întins pe patul din salon, voia doar să poată dormi, să nu mai fie conştient. Fiind intubat, nu putea vorbi aşa că ridica degetul şi, cu mişcări întrerupte, desena pe cearşaf câte o literă, încercând să le facă pe asistente să înţeleagă ce vrea. D, scria. D-O-R-M-I-R. Iar una dintre asistente îi explica, cu voce calmă, că până nu va putea respira singur va trebui să stea treaz. Şi-a petrecut noaptea privind tubul care îi ieşea din gură, condensul adunat în broboane pe pereţii din plastic. Periodic, respiraţia i se bloca şi pentru câteva secunde, până interveneau asistentele, se simţea ca şi cum cineva i-ar fi băgat capul într-un cazan cu apă. La şase dimineaţa, plămânii s-au blocat din nou. A prins un moment când nu era nimeni lângă pat, a forţat legătura, a ridicat mâna stângă atât cât să reuşească să o apropie de gură şi-a tras. A auzit strigătul nu foarte îndepărtat al unei asistente – „Putain, il s’est desintubé!” –, apoi propria voce, răguşită, spunând că nu mai poate suporta. Doctorul a decis să înlocuiască tubul cu o mască de oxigen. În sfârşit, respira singur. Un triumf al instinctului, despre care, acum, spune că e cel mai fericit moment din viaţa lui.

***

„Mi se pare ciudat ca un ziarist sa dea interviuri despre el însuşi unui alt ziarist. Dacă are ceva de zis despre el, sau despre altele, are multe moduri s-o facă, poate publica, de exemplu”, se apară Luca Niculescu, la o întâlnire pe care o avem într-o cafenea din centrul vechi al Bucureştiului. După ce parează diplomatic, ia o gură de cafea. E la un an de la operaţie. Poartă o camăşă lila, al cărei guler descheiat lasă la vedere o eşarfă din mătase bleumarin.

„Te rog să nu iasă un text lacrimogen sau ceva patetic”, zâmbeşte cu aceeaşi subtilitate cu care, câteva minute mai devreme, o întrebase pe chelneriţă ce fel de cafea ne-a adus. I-a mulţumit şi-a continuat s-o bea, deşi nu-i plăcuse – marca lui preferată e Illy.

După operaţie, unii prieteni i-au spus că ar trebui să se apropie de Dumnezeu, alţii l-au întrebat, retoric, dacă n-ar face bine să se împace cu gândul că orice om moare mai devreme sau mai târziu. În realitate, experienţa nu i-a provocat revelaţii mistice sau metafizice: a fost doar realitatea tăiosă a chinului fizic, enervarea pe propriul organism neputincios, apoi slăbirea vederii, o pereche de ochelari care până atunci nu existaseră, şi alte câteva probleme postoperatorii. Sentimentul că boala se poate complica din nou, oricând. Operaţia l-a făcut să se gândească mai des la ce înseamnă să ai şi ceva noroc în viaţă, să se bucure mai mult de lucrurile bune care i se întâmplă şi i-a ascuţit autoironia.

De fapt, dacă n-ar fi fost jurnalistul specializat pe politică externă, lui Luca Niculescu i-ar fi plăcut să fie un librar cochet, undeva pe Lipscani. La 38 de ani, e redactor-şef al Radio France Internationale România şi moderează pe TVR 1 două emisiuni de actualitate internă şi internaţională: „Arena publică”, alături de jurnalista Oana Popescu şi „Europa ne priveşte”. Iubeşte cel mai tare radioul, chiar dacă face şi televiziune. A studiat în Franţa şi, deşi vorbeşte franceza aproape la fel de bine ca un nativ, nici după absolvire, nici mai târziu n-a vrut să rămână acolo: un jurnalist străin ar fi avut şanse mici să-l intervieveze pe preşedintele Franţei la televiziunea publică naţională. În presa noastră, e unul dintre puţinii care au făcut interviuri unu la unu cu toţi preşedinţii României democratice. A fost în cărţi, alături de Robert Turcescu, pentru a modera cea mai controversată dezbatere electorală din ultimii ani, înainte de alegerile prezidenţiale din 2009. A avut o rubrică săptămânală în “Dilema veche”, unde analiza evenimentele din politica externă. În 1999, a transmis din fosta Iugoslavie, în plin război, când jurnaliştilor francezi li se interzisese să treacă graniţa. În acelaşi an a făcut corespondenţe de la mineriadă, intrând în direct din jumătate în jumătate de oră pentru postul public de radio francez. Trece drept un jurnalist atipic în peisajul românesc fiindcă e pasionat mai degrabă de actualitatea internaţională decât de bucătăria politică a României, fiindcă e elegant, pregătit şi nu se enervează niciodată în direct. Interviurile cu politicienii români la televiziune au început în 2007, tot pe teme externe, unul dintre primele fiind cu preşedintele Traian Băsescu, înaintea summit-ului NATO. Despre profesie vorbeşte cu o fineţe cultivată ani buni, în familie. Când simte că lucrurile devin prea serioase, face mişto.

„Cred că străbunicului meu, Anton Bacalbaşa, scriitor de stânga de la finalul secolului XIX, îi datorez că sunt astăzi ziarist. Mama îmi tot vorbea despre el şi îi citeam articolele când eram mic, deşi îmi era greu, unele erau foarte dure. Ţin minte unul despre o campanie electorală, se numea: «Cu morţii la urne». Încă de atunci votau şi morţii. M-a tulburat, aveam vreo 10, 11 ani şi îmi imaginam nişte fantome care se duc să voteze.”

Surâde şi soarbe din nou din cafea.

„Înainte de ’89 nu puteai fi ziarist, iar eu veneam dintr-o familie care făcuse puşcărie politică, aveam rude în străinătate, aveam un «dosar prost» şi nici nu cred că mi-ar fi convenit să fac presă cu regimul în spate. Dar după ‘90 mi s-a parut singura opţiune. Era şi un val atunci, toată lumea voia să devină ziarist.”

Familia Niculescu făcea parte din elita Bucureştiului anilor ’30 şi el a apucat o parte a acestei aristocraţii, un soi de istorie trăită, cum îi place s-o numească acum. A prins perioada unchilor şi mătuşilor de 80 de ani, într-o casă în care se vorbea franceza sau germana – nu din snobism, ci fiindcă aşa era educaţia. Bunicului său, pe care îl chema tot Luca, fusese un pasionat de curse de maşini, unul dintre primii jucători de tenis din România, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, un om bogat şi cu stil.

A trăit însă şi realitatea dură a epocii comuniste, când mama lui avea o singură grijă: să găsească de mâncare. Locuiau într-un bloc construit pentru muncitorii de la IMGB, în Berceni. Se ducea în vizită la mătuşa Mimi, mama vitregă a lui Alexandru Paleologu, să ia lecţii de franceză de pe benzi desenate din anii ’20, cu un urs şi un ied – Riquiqui şi Roudoudou –, apoi se întorcea la puştii din Berceni, şi se hârjoneau în faţa blocului.

Trăieşte această dualitate româno-franceză şi acum; locuieşte la Bucureşti, dar merge la Paris ca să-şi cumpere cărţi, să se întâlneasca cu prieteni, să revadă Montmartre şi să mănânce macaron de la brutăria „Delmontel”, un fel de bezele umplute cu ciocolată, fistic sau cremă de căpşuni.

Chiar dacă şi-ar dori ca oamenii din Bucureşti să ştie să trăiască mai îngăduitor unii cu alţii şi să zâmbească – preferă oricând un zâmbet standard unei figuri acre, îşi face timp să descopere lucruri frumoase, ascunse într-un oraş aparent agresiv: parcul Aviatorilor, zona Cotroceni, străzile Sahia, Batiştei, un magazin mic cu vinuri de lângă Ateneu. Când e tentat să devină prea critic, îşi aminteşte de bunica lui, Getty, care a murit în 2002, la 89 de ani. O femeie temperamentală şi optimistă, ea l-a învăţat – în timpul vacanţelor, la o partidă de poker, la un whisky cu sifon, sau la o ţigară (a fumat până la 80 de ani, apoi s-a lăsat şi s-a reapucat la 87), într-un aparament de pe marginea Senei –, că trebuie să-ţi trăieşti viaţa.

Mai târziu, tot ea avea să-l înveţe câte ceva despre moarte.

„Mi-o amintesc bolnavă, pe patul de spital şi anesteziată cu opiu – organismul ei nu tolera morfina –, avea dureri groaznice. «Dacă aş crede în Dumnezeu, m-aş ruga. Dar cum nu cred, ce să fac?», spunea. Era un om de o mare luciditate.”

***

În sufrageria dintr-un bloc vechi, cu două etaje, prin ferestre intră lumină gălbuie. Pe post de veioză, stinsă, e o urnă funerară din alabastru, aşezată pe o coloană din marmură. A moştenit-o de la Annie, mătuşa lui preferată. Regretă că acum ceva ani s-a apucat să cureţe suprafaţa cenuşie şi i-a îndepărtat patina, o peliculă ca un fel de umbră pe care timpul o lasă pe obiecte. Când o spune, e autoironic şi dă să râdă.

Un şezlong fantezie, împletit, face podeaua încăperii să pară o plajă. Lângă o canapea, pe o măsuţa joasă, e un album vechi de o sută de ani, gros de-o palmă, cu coperte bordo. Înăuntru sunt păstrate zeci de fotografii alb-negru cu familia Niculescu. Ţine radioul fixat pe România Actualităţi, RFI sau BBC.

Se simte bine aici. Locuieşte singur. A avut un motan alb, Stecu, care a murit în urmă cu an. A ştiut dintotdeauna că îi place singurătatea. Nu sihăstria, ci felul de libertate care îi permite să aleagă momentele când se vede cu alţii sau când vrea să fie doar cu el.

Se gândeşte că o explicţaie ar putea fi copilăria, când îşi petrecea mult timp singur, citind. Îi plăceau cărţile cu personaje solitare. Cartea lui de căpătâi e „Vântul prin sălcii” de Kenneth Grahame, poveste pentru copii, cu un sobol, un şoarece de apă, un broscoi şi un bursuc care luptă să-şi recâştige teritoriul ocupat de nişte nevăstuici – în fapt, o satiră la adresa societăţii britanice de la începutul secolului XX.

***

„Bună ziua, bine v-am găsit la «Europa ne priveşte». Discutăm astăzi despre viitor, despre viitorul României, despre viitorul Europei întărită de Tratatul de la Lisabona, dar slăbită de criza economică, despre viitorul unei lumi care se schimbă.”

Face pauze după fiecare temă, punctând momentele de trecere, parcă să-l lase pe telespectator să se pregătească şi să înţeleagă. Rosteşte pronunţat r-urile din fiecare cuvânt, ca şi cum ar vorbi în franceză, o marcă a vocii sale care face tonul uşor ludic, aproape sfios.

Ridică ochii din foaia pe care o ţine în mâini, se uită la cameră şi îşi fixează privirea pe Alteţa Sa Principele Radu al României, invitatul ediţiei speciale de Paşte a emisiunii.

Cu 15 minute înainte îl aştepta pe Principe la intrarea TVR, în faţa unor uşi glisante, din sticlă. Au dat mâna şi fără prea multe introduceri – e al patrulea interviu pe care îl fac – au pornit spre cabina de machiaj. Principele s-a aşezat pe un scaun, iar el a rămas în picioare. În timp ce machioza pudra tenul Principelui, palpând între degete un burete din care ieşea o pulbere diafană şi rozalie, au început să discute temele interviului.

„O să vorbim despre candidatura la preşedinţie, despre rolul Bisericii, dar m-ar interesa şi poziţia Casei Regale în privinţa ideii recent lansate cu parlamentul unicameral.”

Principele dă din cap, într-un şir de aprobări scurte şi grave, cântărind. Machioza se pregăteşte să-i aplice rimelul. Discuţia glisează spre o zonă neutră: ultimele lecturi, spre Fareed Zakaria, un analist celebru de politică externă, care semnează săptămânal în Newsweek.

„Tocmai am terminat ultima carte a lui Zakaria”, spune Principele, trăgând cu ochiul în oglindă.

„Cum deschizi CNN, îl vezi pe Zakaria, cum deschizi Newsweek îl citeşti pe Zakaria şi mai are şi timp să scoată şi două cărti pe an. Întrebarea e: când mai are timp să gândească omul ăsta?”

Se amuză – zâmbete moi învelesc cabina.

În studio, înainte de a începe înregistrarea, îşi aranjează amândoi hainele, cu gesturi aproape identice, bărbăteşti, ca înainte de o confruntare. Niculescu îşi încrucişează picioarele sub masa pe care ţine hârtiile cu întrebări, în timp ce Principele îşi aranjează mâinile pe masă. Se uită unul la altul, drepţi şi nemişcaţi.

Vine prima întrebare.

„Aş dori să începem cu un episod din trecutul recent, Alteţa voastră a fost candidat la alegerile prezidenţiale, primul candidat, apoi v-aţi retras la începutul lunii septembrie. Cred că nu s-a spus totul despre acea retragere. De ce aţi făcut-o?”

În cabina de regie, Aurel, regizorul de emisie îşi scutură mâinile deasupra pupitrului cu butoane, cercetând cele zece monitoare mici din faţa sa, pe care se văd Luca Niculescu şi Principele. Se năpusteşte la microfon şi începe să dea indicaţii cameramanilor din studio. „Camera 5, vreau un prim-plan; 4, hai, acum un semiplan pe moderator, aşa, aşa, foarte bine; 2 coboară cu o panormarare, uşor, da, excelent. Stop, ţine imaginea aici.” Pe monitoare apar cadrele cu cei doi, separat.

Una dintre camere se opreşte asupra Principelui, încadrându-i chipul sobru, dreptunghiular. Principele face o scurtă pauză şi trage aer preţ de un răgaz de gândire. Vorbeşte despre discrepanţa dintre o societate românească profundă, care reacţionează uneori din instinct şi felul în care reacţionează elita românească: „Numai că paradoxul vine din faptul că v-aţi aştepta să vă spun că societatea română profundă nu este pregătită pentru un astfel de demers, aşa cum mi s-a spus mie în multiple rânduri de către diverşi. Nu aveţi un discurs, nu vorbiţi pe înţelesul omului simplu.”

„Luca e în formă azi”, comentează Aurel din regia de emisie. „Camera 1, plan strâns pe moderator. Camera 2, acum pe Principe, să-l vedem cum răspunde.”

Principele continuă, spunând că nu discursul a fost o problema candidaturii, ci lipsa fondurilor. La un moment dat, a rămas fără bani pentru campanie şi n-a mai putut continua. Au mai fost şi restricţiile de pe televiziuni, unde nu prea a reuşit să apară. E pentru prima dată când vorbeşte despre asta în public.

În afară de bâzâitul fin al reflectoarelor, în studiou nu se aud decât vocile celor doi. Discuţia curge de parcă n-ar exista timp şi grabă, agitaţia din regie.

Filmarea durează 60 de minute. Luca Niculescu le administrează pe toate fără nici o urmă de tensiune sau de stres. Însă n-a ales să facă jurnalism aşa pentru a-şi proteja inima. La fel făcea presă şi înainte să fie operat. Cu eleganţă, respectându-şi publicul şi intervievaţii, dar fără să-i menajeze, să le facă cu ochiul.

Crede în libertatea care, odată dobândită, ar trebui să-ţi dea o anumită seninătate, să te facă şi să nu-i judeci pe oameni. Altfel, un paradox, fiindcă în meseria de jurnalist, în timpul oricărui interviu trebuie să-şi analizeze interlocutorii, să tranşeze ce e important şi ce nu, ce poate fi fals, să discearnă ce contează mai mult pentru public. În afară de libertate, mai crede în democraţie, aplicată în societate, în jurnalism sau în viaţă, ceea ce, în esenţă, nu e altceva decât respectarea unor reguli. Ca în cazul lui – regulile vieţii, ale unei dezbateri politice.

De cele mai multe ori, când priveşte dezbaterile de la televizor se gândeşte la mize. Apoi, la superficialitate.

De ce să sari la gâtul invitaţilor pe subiecte subţiri ca o spumă, când, în realitate, e o miză prea mică?

Pentru el, orice dialog trebuie să fie mai degrabă eficace decât virulent – fie la o cafea, fie într-un studio, în bătaia camerelor. „Democraţia poate părea plictisitoare. Dar ar trebui să ne asumăm că nu totul e un circ. Nu trebuie să ne batem tot timpul.”

 

Articol publicat inițial în revista Esquire, 2010.

Comments

    Leave a Reply