Aceasta este o carte pentru Marilyn. In 2006, Michel Schneider, psihanalist si eseist, ii dedica lui Monroe – pornind subtil de la o replica a ei, „orice poveste are doua fatete“ – romanul Marilyn pe divan (Editura Trei, 2007, traducere din limba franceza de Doru Mares), roman, de altfel, cu adevarat fals, ca si parul ei. Si in acest du-te vino al jocurilor de oglinzi, al realitatilor paralele, reuseste – cu finete, multa finete – sa o descrie, simta si, mai ales, inteleaga pe blonda cea adevarata.
Doua imagini se zbat in acest roman, personajul Marilyn si aproape-copila Norma, femeia fatala si anxioasa vulnerabila, dar stralucitoare, care-si permite sa ia viata in ris, tocmai pentru ca in interiorul ei descopera cele mai adinci tristeti. Infasurata in vesminte de diva, in timp ce vinde imaginea unui zimbet perfect si a celor mai ademenitoare miscari de solduri, Marilyn e torturata, paradoxal, de aflarea propriei identitati.
E ca o papusa ruseasca, ascunzind mereu o alta papusa la adapostul rece al celeilalte papusi; asta transmite perfect romanul lui Schneider. Asa cum puteti citi aici de-a dreptul, adica nu printre rinduri, problema lui Marilyn nu era de natura sexuala, ci, mai degraba, tinea de un soi de „neorinduiala in imaginile despre sine insasi“. Pe asta se intemeiaza intregul demers, care e, in acelasi timp, o deconstructie, dar si o constructie a „personajului“.
Autorul imparte povestea in doua
Schneider combina fictiunea cu realitatea (documentara) si cu expertiza psihanalitica pentru a reincarna relatia speciala dintre actrita si ultimul ei terapeut, Ralph Greenson, el insusi o „celebritate“ a Hollywood-ului. Si reuseste, cu rafinament stilistic, sa imparta inca o data povestea in doua: pe de o parte, ultimii ani din viata lui Marilyn cea torturata de ginduri, avida dupa iubire, dilematica in carnea Hollywood-ului (din bucatile confesive), iar pe de alta parte o serie de frinturi de existenta, vazute prin ochii altora, ca un amplu reportaj al marturisirilor (vii) despre cum traia ea (prin vocile unor Capote, Miller sau Kennedy). Pe Greenson, moartea actritei il lasa deschis si vulnerabil, pe Schneider il face admirativ, nostalgic si dedicat. Doar ca secretul elucidarii acestei morti nu e insa si secretul din Marilyn pe divan… „Intr-un sens, moartea e si mai simpla decit viata, nu vi se pare? Intri stiind ca ai aproape toate sansele de a nu da peste nimeni de partea cealalta a usii.“
» „Imaginea fusese mereu siguranta, protectia ei. A fi fotografiata insemna pentru Marilyn a fi mingiiata fara riscuri si a suscita dorinta, ca ecran intre ea si devastarea pe care iubirea ar fi putut-o genera. Dorea sa fie dorita pentru a nu afla daca este iubita ori nu. Acum, pasiunea distrusese in ea iubirea si chiar si dorinta. Pasiunea facuse ca limbajul sa se ghemuiasca in el insusi, in gol, fara a se mai ancora in trup. A iubi pe cineva inseamna a-i iubi cuvintele. Halucinindu-i prezenta… Marilyn il iubea pe Greenson. Cu pasiune. Ceea ce insemna ca nu-l iubea. Ca nu il dorea. Ca il astepta.“ – Michel Schneider, Marilyn pe divan
*Articol publicat in Suplimentul de cultura
No Comments