Ea isi intinse gitul, lasind parul sa-i alunece in miscarea studiata. Numai pentru ochii lui, respiratia abia soptita raspindea aburi cetosi, invaluindu-i vorbele ca o aura. Cuvintele ii ieseau – in plin frig – cu repeziciune dintre buze, dintii scrisneau magic in zimbete rare, cochete. Si-a mutat suvita care-i gidila fruntea, a intins palmele mici, stravezii. Asteptind. In virtej, au aflat-o mai multi, dar nici unul n-a urmat-o.
Care e esenta relatiilor umane daca nu tocmai aceasta asteptare? Prietenia, duplicitatea, iubirea, nepasarea, dezamagirea se ancoreaza la infinit in asteptarile proprii, asteptarile celuilalt si asteptarile de la celalalt. Micile ori marile episoade ale vietii sint rastalmacite in functie de esenta ta, a altuia si a contextului. Iar cind vine vorba de parcursuri amoroase, in timpul orbirii provocate de primul fior, barbatul si femeia ramin doua esente separate, a caror cautare inspre celalalt urmareste ritualuri tacite, diferite si „pacatoase” prin tainuirea impulsurilor. In acest virtej, iubirile lui Italo Calvino vin sa infatiseze frustrari dulci-amarui si ironice ivite din alternanta apropiere – indepartare a „celor doi”. A unui cuplu de tineri casatoriti, a unui cititor solar si a domnisoarei apetisante de pe plaja. A soldatului cu singe clocotitor in vine si a vaduvei vesnic indoliate, dintr-un compartiment de tren. A iubitei aflate la sute de kilometri distanta si a
calatorului inimii ei. A ta si a lui.
Cochetaria dezvaluie nemultumirea cuceririi
Dincolo de scriitura impecabila si dozajul erudit al lui Italo Calvino, volumul de povestiri Iubiri dificile aduce si acel fior de sensibilitate fara de care observatiei i-ar lipsi universalitatea. Secventele denumite „aventuri” sint – pe linga o inlantuire de gesturi, miscari si ginduri surprinse cu acuratete si ademenitoare sub ochii cititorului – adevaratele oscilari ale fiintei umane, aflate in situatii de excitabilitate limita. Ceea ce pina la un punct aduce a cochetarie va dezvalui spre final nemultumirea cetoasa, de ambele parti, a cuceririi. El ezita (ca sa nu-i fie asaltul brutal), ea asteapta, din contra, sa inceapa odata. Barbatul isi doreste sa o surprinda, insa miopia si niste ochelari care il fac de nerecunoscut nu-i permit sa fie identificat si sa (o) identifice. Femeia asteapta, tematoare, sa fie salvata cu discretie din apele
unei mari in care si-a pierdut costumul de baie si nu primeste in schimb decit ocheade timpe, rinjete pofticioase, ajutoare tirzii. Domnului ii face cu ochiul trupul rumen, lenevind, al vecinei de plaja, insa se teme de subjugarea privirii si simtirii de la lectura. Orice apropiere inseamna mereu un sir de alte reactii decit cele rivnite de fiecare in parte. Calvino se apleaca duios asupra emotiilor dintre „parteneri”, planuind cu priviri omnisciente, scinteietoare, in tensiune, momentul in care „intelegerea” dintre acestia va ceda. Iar revenirea nu va fi altceva decit reluarea unei cutume curtenitoare, imposibil de stapinit, imposibil de… indeplinit.
„Dincolo de prosop, doamna isi scoase sutienul fara sa-si faca griji ca el o sa se uite sau nu. Amedeo avea o dilema: sa se uite prefacindu-se ca citeste, sau sa citeasca prefacindu-se ca se uita. Il interesau ambele lucruri, dar uitatul la ea i se parea o indiscretie prea mare, iar cititul o nepasare exagerata.” – Italo Calvino, Iubiri dificile, traduceri de Geo Vasile si Eugen Uricaru, colectia „Biblioteca
Polirom”, Editura Polirom, 2004
*Articol publicat in Suplimentul de cultura
No Comments