Ea își întinse gîtul, lăsînd părul să-i alunece în mișcarea studiată. Numai pentru ochii lui, respirația abia șoptită raspindea aburi cețoși, învăluindu-i vorbele că o aură. Cuvintele îi ieșeau – în plin frig – cu repeziciune dintre buze, dinții scrîșneau magic în zîmbete rare, cochete. Și-a mutat șuvița care-i gîdila fruntea, a întins palmele mici, străvezii. Așteptînd. În vîrtej, au aflat-o mai mulți, dar nici unul n-a urmat-o.
Care e esența relațiilor umane dacă nu tocmai această așteptare? Prietenia, duplicitatea, iubirea, nepăsarea, dezamăgirea se ancorează la infinit în așteptările proprii, așteptările celuilalt și așteptările de la celălalt. Micile ori marile episoade ale vieții sînt răstalmăcite în funcție de esența ta, a altuia și a contextului. Iar cînd vine vorba de parcursuri amoroase, în timpul orbirii provocate de primul fior, bărbatul și femeia rămîn două esențe separate, a căror căutare înspre celălalt urmărește ritualuri tacite, diferite și „păcătoase” prin tăinuirea impulsurilor. În acest vîrtej, iubirile lui Italo Calvino vin să înfățișeze frustrări dulci-amărui și ironice ivite din alternantă apropiere – îndepărtare a „celor doi”. A unui cuplu de tineri căsătoriți, a unui cititor solar și a domnișoarei apetisante de pe plajă. A soldatului cu sînge clocotitor în vine și a văduvei veșnic îndoliate, dintr-un compartiment de tren. A iubitei aflate la sute de kilometri distanță și a călătorului inimii ei. A ta și a lui.
Cochetăria dezvăluie nemulțumirea cuceririi
Dincolo de scriitura impecabilă și dozajul erudit al lui Italo Calvino, volumul de povestiri Iubiri dificile aduce și acel fior de sensibilitate fără de care observației i-ar lipsi universalitatea. Secvențele denumite „aventuri” sînt – pe lîngă o înlănțuire de gesturi, mișcări și gînduri surprinse cu acuratețe și ademenitoare sub ochii cititorului – adevăratele oscilări ale ființei umane, aflate în situații de excitabilitate limită. Ceea ce pînă la un punct aduce a cochetărie va dezvălui spre final nemulțumirea cețoasă, de ambele părți, a cuceririi. El ezită (ca să nu-i fie asaltul brutal), ea așteaptă, din contră, să înceapă odată.
Bărbatul își dorește să o surprindă, însă miopia și niște ochelari care îl fac de nerecunoscut nu-i permit să fie identificat și să (o) identifice. Femeia așteaptă, temătoare, să fie salvată cu discreție din apele unei mari în care și-a pierdut costumul de baie și nu primește în schimb decît ocheade tîmpe, rînjete pofticioase, ajutoare tîrzii. Domnului îi face cu ochiul trupul rumen, lenevind, al vecinei de plajă, însă se teme de subjugarea privirii și simțirii de la lectură. Orice apropiere înseamnă mereu un șir de alte reacții decît cele rîvnite de fiecare în parte. Calvino se apleacă duios asupra emoțiilor dintre „parteneri”, plănuind cu priviri omnisciente, scînteietoare, în tensiune, momentul în care „intelegerea” dintre aceștia va ceda. Iar revenirea nu va fi altceva decît reluarea unei cutume curtenitoare, imposibil de stăpînit, imposibil de… îndeplinit.
„Dincolo de prosop, doamna își scoase sutienul fără să-și facă griji că el o să se uite sau nu. Amedeo avea o dilemă: să se uite prefacindu-se că citește, sau să citească prefacindu-se că se uită. Îl interesau ambele lucruri, dar uitatul la ea i se părea o indiscreție prea mare, iar cititul o nepăsare exagerată.” – Italo Calvino, Iubiri dificile, traduceri de Geo Vasile și Eugen Uricaru, colecția „Biblioteca Polirom”, Editura Polirom, 2004
*Articol apărut în numărul 108 al Suplimentului de Cultură
No Comments