Interviuri

Pascal Bruckner, o perspectivă asupra iubirii

23 august 2016
Pascal Bruckner

Azi, scriitorul Pascal Bruckner își lansează în premieră mondială prima sa piesă de teatru – Crăciun la Palat, la Festivalul de Teatru Undercloud. Va fi și el pe scenă, alături de Marian Râlea, Răzvan Vasilescu, Dana Dogaru, George Ivașcu și Vlad Logigan, în spectacolul lectură propuse de Chris Simion. De la 16.00 și de la 19.00, la Sala Mare de la ARCUB Gabroveni, din Centrul Vechi

Îmi amintesc că am citit prima dată ceva de Bruckner, romanul lui, Luni de fiere, în adolescență și m-a marcat visceralul, plenitudinea cu care intra în măruntaiele unui cuplu. Cred că mulți dintre români au amintiri legate de cartea asta, mai ales la începutul anilor ’90 când tabu-urile începeau în sfârșit să respire, ușor, ușor, prin toți porii noștri. 

Așa c-am zis că-i un moment bun să îl (re)citim pe Pascal Bruckner, într-un interviu despre iubire – și politică 🙂 pe care l-am făcut pentru Adevărul în 2011. Dialogul pornește, aici, de la volumul Paradoxul iubirii 

***

Scrieţi despre iubire de peste treizeci de ani, iubirea e prezentă în aproape toate cărţile dumneavoastră. De ce preferaţi acest subiect? E unul frumos, dar care poate fi, deseori, alunecos.

E foarte alunecos! Iubirea –  şi fericirea -, sunt subiectele principale ale timpului nostru, în Europa de Vest. Valorile care au rămas valide în ciuda laicizării Europei. Sunt insule de sacru, e tot ce ne-a rămas. Am distrus restul, însă iubirea continuă să fie învăluită de sacralitate. Supravieţuieşte, iar noi ne ţinem cu dinţii de iubire fiindcă ştim că ea ar trebui să fie punctul culminant al împlinirii societăţii noastre. Poţi avea succes, poţi câştiga o mulţime de bani, dar dacă nu există cineva care să te iubească te vei simţi un ratat. Iubirea e sacră:  admitem că cea mai frumoasă parte a vieţii noastre e cea în care suntem iubiţi şi îi iubim pe ceilalţi şi că iubirea e cea mai imporantă reuşită în viaţa personală.

Sunteţi un scriitor antrenat: vi se întâmplă, totuşi, să aveţi temeri create de generalitatea subiectului, atunci când vă documentaţi, sau chiar în timp ce lucraţi la o carte?

Ce se întâmplă când scrii despre iubire este că resimţi riscul banalului: toată lumea scrie despre iubire. Astfel, ori rişti să repeţi ce au spus alţii înaintea ta, ori să reduci lucrurile la un nivel de „revistă” – o publicaţie lunară, un săptămânal sunt pline de articole despre bărbaţi şi femei, despre dragoste. Apoi, să scrii despre iubire îţi pune la încercare atenţia: trebuie să fii prudent să nu eşuezi în locuri comune, sau să nu rămâi încâlcit într-un limbaj dificil. E necesar să fii clar şi profund în acelaşi timp. Iar acesta e cel mai alunecos capitol…

Cum ştiţi că sunteţi original, aveţi o metodă prin care testaţi asta, faţă în faţă cu dumneavoastră?

Mă întorc la propriile experienţe în iubire. Dacă frazele vin din inima şi din mintea ta, lucrurile nu se mai reduc la a-ţi face conştiincios temele şi documentul devine o carte despre propria viaţă. Scrii despre amintirile tale, cu sentimentele pe care ele ţi le trezesc în prezent.

Cât de dureros e să retrăiţi ceva din trecut de fiecare dată când scrieţi?

A scrie, în sine, e dureros! O carte echivalează cu o suferinţă. Mai întâi trebuie să înrămezi subiectul, apoi să-l îmbraci în cuvinte, să eviţi repetiţiile. De fapt, mai direct spus, dacă mi-e permis să mă exprim astfel: să scrii e o pacoste! (Râde) Paradoxal, pe cât e de dureros, pe-atât e de incitant… Fiind o pasiune, sunt obligat să-i cedez; fiind dureros, sunt obligat să înving. Căci adevărata suferinţă ar fi să nu mai scriu nimic.

Aveţi un top al celor mai „dureroase” cărţi?

Aş putea spune că da. „Tentaţia inocenţei”, la care am lucrat în 1995, o carte grea şi care mi s-a părut lungă, a fost cea mai dureroasă.

Din ce vă recuperaţi energia consumată prin scris?

Lucrez la o carte cam doi ani. De recuperat, mă recuperez prin viaţă… Plec în vacanţă des – din punctul acesta de vedere sunt un francez pur-sânge, mă dedic vacanţelor, nu ratez niciuna, că e Crăciun, Paşte, sau vacanţa de vară. Cânt la pian, fac joging, merg la schi, practic alpinismul.

Aţi studiat pianul?

Nu, am lucrat la un piano bar în timpul studenţiei. Trebuia să cânt cam 15 piese de la opt seara până la miezul nopţii.

O lecţie de disciplină.

Aşa e, dar aveam partituri şi făceam însemnări, şi după o vreme cântatul se transformase în ceva mecanic. Acum mai cânt din când în când pentru mine şi îmi face plăcere, deşi, recunosc, cânt mereu acelaşi lucru: Erroll Garner – „Misty”,  Richard Rodgers – „Blue Moon”, Anton Karas – „The Third Man”… Majoritatea clasici, ştiţi, genul acela de muzică pe care oamenii, clienţii o cer. (Râde)

Într-un pasaj din „Paradoxul iubirii” vă referiţi la felul în care politicienii au început să se folosească de iubire ca temă în discursurile lor. „Un popor nu mai este condus, ci este răsfăţat, legănat”, scrieţi.

Se aplică foarte bine şi comunismului, unde tot răul era construit în numele iubirii, într-un spirit frăţesc – eram popoare de fraţi şi surori – şi, cu toţii ştim care a fost deznodământul. În democraţie, în ultimii douăzeci de ani, liderii politici se folosesc de limbajul iubirii, cu intenţii pozitive, vor să ne mângâie. Rezultă un paradox, este deconcertant pentru că nu-l rogi pe preşedintele tău sau pe prim-ministru să te iubească, de la politicieni aştepţi să atingă nişte ţinte precum sănătatea, securitatea ori transportul. Confuzia dintre domeniul privat al iubirii şi cel public, al politicii, a ajuns să fie alarmantă.

Deci vorbim despre o nouă capcană a politicii: iubirea?

Totul porneşte de la seducţie. Liderii politici vor mai întâi să ne seducă, după aceea vine un fel de sentimentalism – pe care îl regăsim pretutindeni -, în combinaţie cu violenţe atroce. Liderii adoră să ne vorbească în termeni de prietenie, de afecţiune. Nu ştiu cum e în România, dar în Franţa, la fel ca în Statele Unite ale Americii, la televizor nici nu mai există nume, doar prenume! Eşti Barack, Pascal sau Samantha… Se creează o familiaritate care poate părea plăcută, dar, până la urmă, oamenii nu te ştiu, nu ştiu cine eşti şi te vor fi uitat după câteva minute.

Ce a înlocuit, în politică, din punct de vedere istoric, seducţia prin iubire?

Ordinea antică. Un sistem în care toate relaţiile erau construite pe convenţii şi, în funcţie de statutul social, vorbeai cu oamenii după un anumit protocol. Iubirea şi afecţiunea nu intrau în discuţie, ele ţineau de domeniul privat. Oamenii erau obligaţi să se adreseze cu „domnule” sau „doamnă”. La acea vreme nu exista această tiranie a intimităţii. Astăzi, toată lumea vrea să fie aproape de oricine, nu mai există bariere, ori frontiere, cu toţii suntem prieteni şi ne iubim, ne pupăm – în Franţa orice bărbat se pupă cu orice bărbat, în strânsă prietenie! Asta nu se întâmpla când eram eu tânăr. Aşadar, se pupă ca mafioţii din filmele americane celebre, şi după aceea se omoară, îşi omoară cei mai buni prieteni. Această îmbrăţişare, această căldură mediteraneană a devenit globală.

Vă sâcâie să fiţi identificat mai ales ca autor al romanului „Luni de fiere”?

Poate în România, nu şi în Franţa. Fiecare ţară are preferinţele ei. Sunt conştient că „Luni de fiere” a fost un vârf al începutului carierei mele, însă francezii sunt mai ataşaţi de lucrările de nonficţiune. E o viziune diferită. Cum mă simt când sunt identificat ca autor al romanului „Luni de fiere”? Mă simt bine. Întotdeauna e bine să fii cunoscut prin cărţii tale. Doar că, uneori, te plictiseşte să ţi se amintească de cărţile pe care le-ai scris demult.

De când aţi început să aveţi succes, a trebuit să scrieţi şi cărţi la comandă?

Niciodată.

Spuneaţi într-un interviu că succesul e o neînţelegere. Care e esenţa acestei neînţelegeri în ceea ce priveşte propriul succes?

Nu ştiu. Mă gândesc de fiecare dată că succesul ţine, mai degrabă, de momentul în care publici. Nu contează doar să scrii o carte bună, ci şi s-o scrii la timpul potrivit. Dacă ratezi momentul, chiar dacă ai scris ceva bun, receptarea va fi diferită. De aceea spun că este o neînţelegere. De fapt, nu vei şti niciodată de ce o carte a prins mai bine, şi o alta nu.

Când a ieşit pe piaţă „Luni de fiere”, romanul a şocat publicul român din cauza erotismului explicit. Erau anii ’90, abia ieşisem de sub  comunism… Şi publicul francez a fost incitat de această apariţie. Aţi premeditat-o, de ce aţi ales să scrieţi acest roman?

În primul rând, „Luni de fiere” m-a eliberat de o poveste personală, pe care o trăisem timp de doi ani. Voiam să mă debarasez de această povară care a însemnat un consum enorm, psihologic vorbind. Mă despărţisem de o tânără şi simţeam nevoia să scriu despre asta. Fără să ştiu, la acel moment, ce formă va lua povestea. De ce am scris „Luni de fiere”? De ce scriem cărţi, până la urmă? E o întrebare pe care şi eu mi-o pun. În ziua de azi, toată lumea scrie cărţi, dar nimeni nu le citeşte! Doar publicul e cel care face ca o carte să fie necesară.

Distingeţi o diferenţă de receptare în rândul cititorilor dumneavoastră, odată cu trecerea timpului, cu schimbul de generaţii?

O întrebare bună. Cred că cea mai mare preocupare a unui scriitor ar trebui să ţină de public, să fie atent să câştige cititori din generaţii diferite. Dacă ai doar cititori dintr-o singură generaţie, atunci ştii că îmbătrâneşti cu ei, mori odată cu ei. E deprimant când ţin o prelegere sau vorbesc la o conferinţă şi văd că majoritatea oamenilor din sală sunt cărunţi…

Cum simţiţi diferenţele dintre publicul în vârstă şi cel tânăr?

Cititorii în vârstă sunt întotdeauna tentaţi mai degrabă să polemizeze pe marginea ideilor, în timp ce tinerii sunt înclinaţi să discute despre experienţele din spatele cărţii. Pentru cititorii tineri, o carte e un mijloc de a trăi mai intens. Cititorii în vârstă deja şi-au consumat vieţile, aşa că aşteaptă de la tine, ca scriitor, o opinie, nu o experienţă.

Ce vă place cel mai mult la mintea dumneavoastră?

O iubesc când funcţionează repede! (Râde) Dar adevărul e că mintea mea nu funcţionează tocmai atunci când am nevoie, deci foarte des sunt absent. Există o expresie în franceză care descrie momentul când cineva îţi spune ceva şi nu eşti în stare să-i dai o replică deşteaptă. Replica vine întotdeauna două ore sau două zile mai târziu. Mintea e hiperactivă când n-ai nevoie să fie aşa şi înceată când ar trebui să fie rapidă. E ca un servitor necredincios.

În „Palatul chelfănelii” (1986), parabolă tragi-comică a relaţiei dintre popoare şi conducătorii lor, eraţi, în scris, mult mai jucăuş decât sunteţi astăzi. De ce aţi renunţat la această latură jucăuşă?

Aveţi dreptate, cărţile recente sunt mult mai serioase. Nu ştiu de ce am renunţat la felul jucăuş de a scrie. Ce ştiu e că am rămas jucăuş în viaţa reală: fac o grămadă de glume proaste în fiecare zi.

În literatură vă preocupă ideea de limită. În viaţa personală, ce limite nu aţi depăşit niciodată?

Sunt o mulţime limitele de netrecut – mă consider o persoană civilizată. De exemplu, n-aş ucide niciodată pe cineva. În viaţa reală, iubirea e însă teritoriul unde poţi depăşi o mulţime de limite fără să încalci vreo lege. Iubirea ţine doar de două persoane, sau, uneori, de mai multe…

Ce limite aţi depăşit şi v-a plăcut?

În general, îmi place să-mi depăşesc propriile limite fizice. Urc pe munte, fac alpinism, încercând să trec dincolo de puterile propriului organism – mă simt extraordinar când pot să fac ceva de care nu credeam că sunt în stare.

Trăim într-o societate asaltată de veşti catastrofice: criză economică, revolte sociale, cutremure. Starea de normalitate a ajuns să pară un lux. Cum trăiţi acest tip de presiune?

Trăim un sentiment perpetuu de anxietate. Întrebarea e: de ce? Nu mai avem graniţe, nu mai există crime în masă, iar nivelul prosperităţii e rezonabil. Trăim mai mult. Ce fac ştirile care ne invadează vieţile în orice moment, prin ecranul televizorului? Generează insecuritate. Starea aceasta de alarmă e, mai ales, indusă mediatic. Continui să cred că, în ciuda crizei, viaţa noastră este mai bună acum decât era cu un secol în urmă. Riscul este ca media să ne transmită o percepţie greşită despre realitate, să ne descurajeze în a reacţiona potrivit, echilibrat. Viaţa în Europa e mai bună decât oriunde în lume.

Interviu publicat inițial în cotidianul Adevărul pe 17 mai 2011.

Comments

    Leave a Reply