Povestea cinematografelor de altădată: de la nostalgia după târziul Cinema Studio, la Favorit, dispărut pentru totdeauna

Acum ceva vreme, pe când încă lucram într-un birou, stăteam de vorbă despre filme cu Magda, o colegă minunată, cinefilă și plină de pilde. Povestim ce povestim, și dintr-o dată se-oprește și zice:

„Pe vremea lui Ceaușescu mergeam la filmele rusești la cinema Floreasca, era iarnă, purtam batic legat după gât și deasupra o căciulă din blană. Intrasem, ningea și-aveam zăpadă pe umerii de la cojoc. Când am ieștit din sala de cinema, zăpada nu se topise, așa era de frig înăuntru.”

M-am gândit atunci că poate nu există ceva mai cinematografic în mijlocul zilei de-atât.

Cinematografele au puterea să ne spună povești și, în același timp, să ne ascundă poveștile.

N-am prins vremurile marilor cinematografe bucureștene – am văzut doar filme pe casete video – și mereu am trăit cu fascinația unor imagini prin procură.

Am doar nostalgia cinemaului Studio de la Piața Romană, unde salutai trei sferturi dintre criticii de film și dintre actori pe bulevard înainte de o premieră, și care a fost un reper pentru anii 2000.

Ce au însemnat cinematografele în istoria spațiilor noastre interioare?

Ce legede-au ascuns, ce spun ele și, mai ales, dispariția lor despre timpul prezent?

Rămân cu certitudine, chiar și așa eterice, un fel de fresce imprimate în memoria colectivă, formând cultural și social generații.

Rămân și niște realități ale transformărilor de astăzi.

Am stat de vorbă cu jurnalistul și criticul de film Doinel Tronaru, care a alcătuit un top 15 al sălilor de cinema din „comunismul târziu“, căruia i-a fost direct martor. Doinel povestește, așa cum a trăit și citit, de ce este important fiecare dintre ele. Nu lipsesc conexiunile cu lumea lui Mircea Cărtărescu, un mare „cântăreţ“ al Bucureştiului dispărut.

„În prezent, de exemplu, singurele cinematografe oarecum <de artă> existente în Bucureşti, afiliate toate Eurimages, în care se mai poate vedea filmul în sistem theater, sunt în număr de cinci: Eforie şi Union (responsabil al celui din urmă Alma Cazacu) – ambele fiind săli ale Cinematecii Române (director Mihai Fulger) –, sala Elvire Popesco a Institutului Francez (responsabil Ioana Dragomirescu, venind după „mandatul“ de mare succes al criticului Boglarka Nagy, plecat la Berlin ca Managing Director la CICAE – Art Cinema), Cinema Muzeul Ţăranului (responsabil Mirona Radu) şi, din ce în ce mai impracticabil (şi singurul încă deţinut de România Film), Cinema Europa (ex-Mioriţa, în epoca comunistă)“, povestește Doinel Tronaru.

„Filme în sală mai pot fi văzute şi la Cinema Pro, fostul Luceafărul, cinematograf-cheie al perioadei comuniste, dar cu din ce în ce mai puţini spectatori, lumea reorientându-se spre mall-uri, această sală rămânând rezervată în general premierelor de gală româneşti. Trist, nu-i aşa?“, adaugă jurnalistul.

Doinel Tronaru este și autorul unui text plin de culoare despre „cinematografele de cartier“, cinematografele cu care a copilărit, reunit în volumul colectiv „Amintiri din epoca ecranului de argint“, publicat anul trecut de Editura UCIN, coordonatori Ioan-Pavel Azap şi Dorin Pop.

Vă invităm la un parcurs de nostalgie. Și vă zicem să vedeți următorul film într-o sală de cinematecă sau de artă.

1. Cinema Studio

Începem de la Piaţa Romană, pe bulevardele Magheru şi Bălcescu, pentru a ajunge mai apoi la Piaţa Universităţii, unde era Luceafărul, şi la „Bulevardul cu Cinematografe“. Cinematograf legendar, Studio-ul avea particularitatea că era proprietatea Uniunii Cineaştilor din România (UCIN). Aici se organizau, după Revoluţie şi în anii de dinainte de dispariţia sa, majoritatea festivalurilor de film bucureştene. Legislaţia draconică post-Colectiv a făcut ca cinematograful să fie închis, fiind situat într-o clădire cu risc seismic.

2. Cinema Patria, capodoperă a modernismului interbelic

Fosta clădire ARO, aşa cum era cunoscută înainte de venirea comuniştilor, capodoperă a modernismului interbelic, situată pe un bulevardul Magheru pe care majoritatea imobilelor poartă semnătura legendarului Marcel Iancu. Sală mare, cu balcon –  unul imens -, e cea, alături de Scala, în care vedeam, în anii ’80 („late communism“), filmele din ciclul „Mari actori, mari regizori“ (fără titlu specificat în ziar, dar, dacă te mişcai până acolo, aveai şanse să vezi filme cu Alain Delon – mai uşurele, dar şi capodopere ca „Rocco“ – sau westernurile clasice ale lui Anthony Mann, cu James Stewart protagonist. După Revoluţie, a suportat o restaurare radicală, în late 90s, ţin minte că s-a relansat, cu surle şi trâmbiţe, cu „blockbuster“-ul „Con Air“, cu Nicolas Cage, dar trecerea anilor a făcut ca să continue să se degradeze. Aceeaşi legislaţie post-Colectiv a dus şi la închiderea lui şi îngrădirea perimetrului din faţă cu un grilaj…

3. Cinema Scala, lovit de dispariția accelerată a publicului

Scala – se numea aşa, ca şi celebra cofetărie de pe colţul următor, nu mai există nici ea acum – când eram mic, mergeam cu ai mei la un film şi la o prăjitură -, habar n-aveam atunci de eponimul milanez – avea specificul că era sala în care se ţineau premierele oficiale ale filmelor româneşti – lunea, iar după Revoluţie vinerea. Aşadar, premierele tuturor filmelor noastre pe care le considerăm acum legendare au avut loc aici, în prezenţa tuturor acelor actori şi regizori fabuloşi, mulţi dintre ei dispăruţi în prezent.

Din toată această glorie, nu a mai rămas acum nimic. Scala a fost lovit nu de legislaţia anti-seismică, ci de cererile de retrocedare a clădirilor de pe bulevard şi de dispariţia accelerată a publicului. În ultimii ani, dacă te duceai până acolo, ori nu se dădea filmul, din varii motive, ori trebuia să cumperi 5 bilete, pentru că nu era nimeni; până la urmă, am renunţat.

În prezent, porţiunea de Magheru dintre Patria şi Scala – multe dintre clădiri fiind închise post-Colectiv – a ajuns un fel de „no man’s land“, cu intrări ruinate şi pline de graffiti-uri, din care se răspândeşte un miros înţepător, un peisaj post-apocaliptic şi dezolant, mai ceva ca în zonele de pe Moşilor şi din Centrul Vechi. (Cezara, fiica mea, când am mers pe linia fostului tramvai 5, de pe Calea Moşilor porţiunea veche, îmi spunea că peisajul îi sugerează o distopie post-apocaliptică).

4. Cinema Luceafărul, transformat în Cinema Pro

Luceafărul avea specificul că era o sală mare, în amfiteatru, cu condiţii de vizionare excelente (în prezent fiind Cinema Pro, vă puteţi face o idee). Aici am văzut de exemplu, în copilărie, împreună cu tatăl meu, impresionantul „Întâlniri de gradul trei“ al lui Spielberg, pe un ecran foarte mare şi lat, mi se părea atunci. Btw, filmele erau pe-atunci pe peliculă, nu digitale ca acum, ceea ce crea cu totul alt raport al privitorului cu culoarea şi cu imaginea). Imediat după Revoluţie, ţin minte, la filmul polonez „Porno“ (de fapt, „Nu vreau porno“ în original, şi doar o comedie haioasă) băgat aici, a venit atâta lume care voia să intre (şi asta era în timpul zilei, pentru că spectacolele începeau de dimineaţă) încât s-au spart geamurile şi a trebuit să intervină poliţia. Tot în acea vreme, am văzut aici, într-o sală mai degrabă goală, primul film din seria „Emmanuelle“, cu E. Arsan, de care doar auzisem până atunci, şi care, să fiu sincer, nu prea m-a impresionat (m-aşteptam la mai mult; dar despre „educaţia sexuală“ în timpul comunismului este alt subiect). E bine că sala a fost salvată de concernul condus de Sârbu la acea vreme, dar nostalgia mă face să-l consider totuşi un cinematograf dispărut.

5. Cinema Mioriţa

Mioriţa, situat pe Calea Moşilor, debutul porţiunii noi, înspre Obor, este important pentru că, la scurtă vreme după Revoluţie, a devenit Cinema Europa, primul afiliat la Eurimages şi astfel profilat pe difuzarea de film european. Prin urmare, a devenit un fel de reper, de Mecca a cinefililor hardcore în ultimele decenii. Degradarea în primul rând tehnică, apoi a sălii propriu-zise, ca şi situarea oarecum excentrică faţă de Universitate, a făcut însă ca să-şi piardă treptat spectatorii care probabil nu sunt de găsit acum în mall-uri, ci pe Netflix sau alte platforme de streaming, cu filme văzute eventual pe telefonul mobil, cu toată introducerea tehnologiei 3D, deschiderea spre filme non-europene şi americane, precum şi a campaniei „Salvăm Cinema Europa“, care a avut loc la un moment dat.

6-8. Bucureşti, Capitol, Victoria

Acestea trei sunt cele mai importante cinematografe de pe „Bulevard“ – pe primul, Central, situat pe colţ, unde-i acum CCA-ul (Cercul Militar Naţional), nu l-am prins nici măcar eu, s-a închis pe la începutul anilor ’80. Dacă-mi amintesc exact, ordinea era următoarea: Bucureşti, Festival, Lumina, Capitol, Timpuri Noi (ulterior, post-Revoluţie, Bulevard), iar pe trotuarul de vizavi Victoria (ulterior Corso).

Bucureşti era o sală mare, imensă, unde se dădeau în general filme de acţiune, comerciale, de public (Piedone, westernuri, filme cu samurai sau cu poliţistul japonez supranumit Cobra – „Cobra“ şi „Cobra se întoarce“ –, dacă-şi mai aminteşte cineva de el), dar care începuse să se degradeze încă de pe vremea lui Ceauşescu, era frecventat majoritar de ţigani şi mirosea îngrozitor (mai erau şi „bişniţarii“ din faţa sălilor, care aveau „un bilet în plus“, dar ăsta-i alt subiect). La unul dintre cinematografele astea, într-o după-amiază (!), când plecam după liceu să văd filme, a fost o îmbulzeală atât de mare la intrarea la filmul „Harakiri“ al lui Kobayashi (nu c-ar fi ştiut cineva despre ce-i vorba), încât iarăşi a trebuit să rezolve poliţia – pardon, Miliţia, cum era pe vremea aia. Am reuşit totuşi să intru, pe la jumătatea filmului, dar, cum mi s-a părut îngrozitor de static, şi oricum nu mai înţelegeam nimic, am ieşit.

Capitol e important pentru că aici au avut loc ciclurile „Tinerii şi valorile lumii contemporane“ (pe tot parcursul anului 1985, declarat de ONU, la propunerea României, Anul Internaţional al Tineretului), apoi „Omenirea împotriva războiului“, încă un an, apoi a rămas „tipicul“ aşa, deci era un cinematograf mai „de artă“, şi aşa am văzut o grămadă de filme pentru mine „în premieră“ (ca şi la Union, pe care nu l-am mai menţionat aici şi care-avea acest specific, în anii ’80, al difuzării de filme vechi şi „de artă“, în momentul în care premierele străine ajunseseră o rara avis). În spate se afla un cinema-grădină, Teatrul de Vară Capitol, unde iarăşi, în timpul verii, se proiectau filme. Tentativele recente de redeschidere a grădinii nu au fost încununate de succes.

Sală mare, dar pe care nu prea am frecventat-o la acea vreme, Victoria, transformată în Corso, a fost una dintre ultimele „supravieţuitoare“ în cele trei decenii de după Revoluţie (vedeam des filme acolo în anii 2000), dar până la urmă a trebuit să cedeze şi să se închidă (în ultima vreme, de fiecare dată când mă duceam acolo, era proiectorul defect!). Tentativa de preluare „sub aripa“ UCIN-ului, pentru a înlocui defunctul Studio, nu a dat roade până acum.“

9-11.Volga, Melodia, Floreasca

Sunt listate împreună, pentru că cele trei constituie „triunghiul magic“ al copilăriei lui Mircea Cărtărescu, locurile în care vedea pe-atunci filme, singur sau însoţit de mama lui, şi pe care-l pomeneşte des, în texte precum uimitorul „Bucureştiul meu“, mai vechi, sau în autobiografia deghizată, numai uneori contrafactuală, care este „Solenoid“. E de discutat şi denumirile sub care funcţionau aceste cinematografe în perioada comunistă, „nomenclatorul“. Cum scriam odată (despre Scala), într-un comentariu de pe fb: „totul în zona aia era Scala (cred că ştii de unde): blocul Scala, cofetăria Scala (una din cele mai mari bucurii ale mele, când eram copil), cinema Scala. Era un semn al deschiderii lui Ceauşescu către Occident, după ani de denumiri ca Volga, Aurora (crucişătorul, informează-te!), Înfrăţirea între Popoare, Timpuri Noi, Victoria (cui crezi?) etc., în care o astfel de denumire ar fi fost de neimaginat“. Volga este un fluviu de pe teritoriul Rusiei („marele frate“ al vremii), iar crucişătorul „Aurora“ este cel care-a tras nu ştiu câte salve de tun în momentul victoriei Revoluţiei din Octombrie (conform legendei), motiv pentru comunişti de a-l mitiza. Victoria era victoria asupra fascismului, executată tot de forţele comuniste (Armata Roşie etc.).

La Volga nu am văzut nimic în timpul comunismului (deşi era aproape de mine, pe linia autobuzului spre centru, dar le preferam pe cele chiar din centru). După Revoluţie s-a transformat în Studio Martin (club, cum am spune acum, de dans, „discotecă“ etc.), unde se mai dădeau totuşi filme în timpul zilei şi care avea specificul că, fiind în regim de local, se fuma înăuntru (şi se comanda bere sau alte alcooluri!), ceea ce pentru unii era de vis, pentru alţii era neplăcut. Ţin minte că, prin 2003, s-au dus nişte prieteni acolo să (re)vadă „Dogville“ şi s-au întors cu coada între picioare, pentru că se defectase proiectorul. Şi nici nu s-a mai reparat de-atunci. Iar de Studio Martin s-a ales şi de el praful.

La Melodia (situat pe şoseaua Şt. cel Mare, tocmai la Lizeanu, deci aproape de Cărtărescu, dar departe de mine) cred c-am văzut un singur film, tot înainte de 1989, un „Oliver Twist“, dar nu mai ţin minte de ce. Era o sală foarte mare (şi celebră), după cum erau multe dintre cele „de cartier“. După Revoluţie, a devenit, succesiv, sală de bingo (Bingo Melodia), club de striptease (Melody Bar), sediu de partid etc., iar acum este o ruină lugubră şi sinistră, abandonată de multă vreme, de cel puţin un deceniu.

La Floreasca (situat într-o locaţie superbă, în părculeţul Floreasca, pe strada J.S. Bach – asta-mi plăcea, când citeam adresa în ziare! –, în linie dreaptă cu bustul lui „Galibardi, Miţule!“) nu am văzut nimic niciodată, dar am ajuns totuşi după Revoluţie, nu mai ştiu în ce context, probabil la un eveniment. Devenise Kristal Glam Club, o locaţie „de fiţe“, dar nu am mai auzit demult nimic despre club. Nici n-am mai trecut pe-acolo, probabil e la fel de abandonat ca restul.“

12. Favorit

Favorit-ul e legendar pentru cei din Drumul Taberei, dar ştiu că am ajuns totuşi de câteva ori, cred că după Revoluţie, pentru a vedea filme pe care le pierdusem în altă parte, nu mai ţin minte ce. Toate aceste cinematografe care „ţineau“ câte un mare cartier în spate aveau săli imense, veritabile „theaters“ (nu am menţionat Lira, de pe 13 Septembrie, transformat la un moment dat într-un fel de mini-„multiplex“, cu 3 săli/săliţe, unde-am văzut singur, prin early 2000s, „Eternal Sunshine of the Spotless Mind“, pe care-l pierdusem în altă parte; evident, nu a supravieţuit totuşi mult). Am înţeles că Favoritul a fost demolat, alături de alte clădiri din complex, pentru a „lărgi“ spaţiul, ceea ce nu pot decât să regret.

13. Grivița

La Griviţa am văzut, împreună cu clasa (duşi cu şcoala!), în mid 80s, „Liceenii“ lui Corjos – atât de mare a fost succesul acestui film, încât a fost considerat un must până şi de diriginţi; eu, de exemplu, nu îl văzusem până atunci -, probabil pentru că era mai aproape de liceu. Mi-aduc aminte că era o sală imensă, de tipul celor menţionate anterior. După Revoluţie, a fost mai întâi închiriată de nişte greci, Omonia somehow, pentru a fi transformată în local/sală de jocuri, apoi a fost abandonată, iar acum este o ruină înfiorătoare, închisă impenetrabil din exterior, aşa cum se poate vedea din fotografiile anexate.

O prietenă, care stătea în apropiere, pe lângă Titulescu, îmi spunea că mergea în copilărie, pe lângă Griviţa, la încă două cinematografe (pe care le vedeam şi-eu de pe linia tramvaiului cu care mergeam de la liceu în centru, dar n-am intrat niciodată în ele) de pe Buzeşti: Feroviar (iarăşi o sală mare, cu balcon, situată pe colţ, dacă nu mă înşel) şi mai micuţul Buzeşti. Ambele, de fapt întreaga clădire, au fost demolate de Oprescu când cu demolarea Pieţii Buzeşti, pentru pasaj – când a fost demolată şi casa-n care Eminescu se-ntâlnea cu Veronica Micle, era o placă cu ceva despre asta pe aceeaşi clădire, ţin minte c-o vedeam din tramvai.

14. Înfrăţirea între Popoare

Menţionez acest cinematograf cu grădină, situat foarte departe, nu ştiu exact unde – pe bulevardul Kim Ir Sen, scria în ziare, care nu mai ştiu unde era nici el –, odată pentru denumirea lui fancy, dar de fapt pentru că este prezentat la finalul capodoperei documentare a regizorului Alexandru Solomon „Marele jaf comunist“ (2004), când acesta îi duce-n această locaţie (grădina pe care-o redeschide cu această ocazie) pe „protagoniştii“ filmului său pentru a le (re)proiecta filmul de propagandă „Reconstituirea“, din anii 50. Un moment de graţie al istoriei cinemaului românesc! De fapt, ideea este că astfel de săli/grădini făceau „săli pline“ în timpul comunismului, şi exact acest moment a vrut să-l reînvie Solomon (altfel, putea să le proiecteze filmul oriunde, dar – pe logica scenariului filmului său – a vrut să fie „ca atunci“).

15. Grădina Parc Hotel

Apropo de grădinile cinematograf – un fenomen în sine al „epocii“ –, cea în care mai mergeam în timpul verilor, fiind foarte aproape de casă, este aceasta, situată, după cum îi spune şi numele, în incinta hotelului respectiv, de pe lângă Piaţa şi Casa Scânteii (unde veneau însă orice fel de „oameni ai muncii“, împreună cu odraslele lor, or acum ar fi cvasi-imposibil să te mai apropii de hotelul respectiv). Aici am văzut, de exemplu, într-o seară frumoasă şi călduroasă, împreună cu familia (părinţii şi fratele meu), musical-ul… „Şapte mirese pentru şapte fraţi“ (SUA, anii ’50, anii de glorie ai filmelor pe ecran lat), cu un succes monstru, bineînţeles… Tot în acel neuitat „late communism” / „comunism târziu”, adică-n late eighties. 

Doinel Tronaru activează în presa cotidiană culturală din 1995. A lucrat ani buni la „România liberă”, „Evenimentul zilei”, „Cotidianul”, „Adevărul”. A colaborat la „PRO TV Magazin”, „Cuvântul” (perioada Mircea Martin), „Ziarul de Duminică”, „ArtAct Magazin”, „Adevărul literar şi artistic”. Este doctor în Cinematografie şi Media, la UNATC „I.L. Caragiale”, cu lucrarea „Cinematograful religiilor şi religiile cinematografului”, sustinută în noiembrie 2011 şi distinsă cu calificativul summa cum laude.

 

Comments