Bridget Jones-uri culturale

Prin Anglia, cu ochii larg deschiși

22 februarie 2019

Colecția de texte „The New Yorker” – Scrisori de la Londra (Editura Nemira, 2006, traducere din limba engleză de Traian Bratu) îl face pe Julian Barnes fascinant o dată în plus. Dacă i-ați citit cîteva dintre volume și v-au plăcut, e imposibil să rămîneți indiferenți tentației de a iscodi, alături de autor, cotloanele Angliei contemporane. Cu adăugiri ironice și comentarii profunde despre demagogie și politicieni, tradiție și modernitate, Barnes pornește într-o aventură inedită, aceea de „corespondent străin”, în propria țară.

Dovada savorii acestei lecturi se găsește din primele pagini, într-o „prefața pe răspunderea autorului”, ironic-englezească și împănată cu panseuri dintre cele mai complicate. Înainte de a accepta propunerea jurnalistică, Barnes nu se încurcă în reacții entuziaste: se apucă, meticulos, să monteze și să își demonteze propriile argumente. Și, dacă nu vrei să accepți provocarea, „sa caști ochii”, să judeci la sînge și să-ți ascuți privirea pentru a vedea altceva decît ai ghicit pînă acum, atunci la ce bun să te apuci să-ți inspectezi țara? Dincolo însă de fîstîcelile voite, demersul nu permite intruziunea emoționalului și asta face toți banii, mai ales cînd te gîndești că în joc se află, printre altele, personaje intrate în mitologia colectivă, precum prințul Charles.

Adjuvantele trebuie căutate în contextualitate

Cum în ciuda tonului cald-înșelător al autorului ai nevoie de o oarecare poziționare în timp și spațiu ca să digeri aceste eseuri (textele din volum sînt orice altceva numai simple comentarii jurnalistice nu), adjuvantele trebuie căutate nu în intertextualitate, ci în contextualitate. Asta nu va împiedică totuși să faceți sinapse pe cont propriu și să vă afundați în pasaje de-un meșteșug stilistic tipic lui Barnes.

Și, pînă la urmă, ce veți descoperi în „episoadele” dense vor fi subterfugiile campaniilor electorale, demagogia politicienilor, orientarea și modul de funcționare al redacțiilor de presă, proiecția falsului și efectele ei, scandalurile mediatice, spiritul britanic, cu tradițiile, ironia și exagerările sale, ori reacțiile de stigmatizare, provenite din teama și insuficiența judecată socială (vezi Fatwa, avindu-i ca protagoniști pe musulmani, englezi, Salman Rushdie și ale sale Versete satanice). Toate tratate exhaustiv și analitic, motiv în plus pentru ca la finalul lecturii să vă gîndiți că presa „de la ei” nu e ca presa de la noi.

„Pornind de la premisa că, dacă nu se deciseseră încă asupra problemelor majore, alegătorilor le-ar prinde bine cîteva temeiuri frivole pentru a lua o decizie, «The Guardian» a sondat opiniile candidaților din circumscripțiile electorale critice pentru deznodămîntul alegerilor, cerîndu-le să-și numească preferințele în literatură, film și muzică. Glenda Jackson a propus Persuasion de Jane Austen, Les Enfants du Paradis și Simfonia psalmilor de Stravinsky. Rivalul ei conservator a ales Război și pace, Doctor Jivago și Simfonia a IV-a de Mahler. Candidatul liberal-democrat a enumerat More die of Heartbreak de Saul Bellow, filmul Stalker și Concertul pentru vioară de Sibelius…” – Julian Barnes, Scrisori de la Londra

*Articol apărut în Suplimentul de Cultură, Numărul 118

Comments

    Leave a Reply