Actorul Conrad Mericoffer a jucat la Teatrul Național încă din facultate şi a luat premiul UNITER pentru debut când avea doar 21 de ani. După o perioadă la foc intens, în care a urcat pe scenele de la Nottara, Teatrul Evreiesc de Stat, Metropolis şi Green Hours, s-a trezit că nu prea mai are unde să joace.
Profil publicat în revista Esquire, ediția din primăvara anului 2015.
Conrad Mericoffer s-a așezat la masă, pe terasa de la Shift, un club cool din centrul Bucureștiului – e într-un tricou, jeanși și mâinile lungi tot învârt la un pachet de Dunhill albastru. Vine de la o filmare pentru teatru de televiziune, la TVR. Își ia bere. Aerul e cald. Își spune ceva din priviri c-un bărbat plinuț, grizonat, care recită poezii unor fete la o masă dintr-o laterală. E-o chestie care-i place: să descopere visători. Personaje urbane. Să nu se grăbească, să vorbească pe viu cu oamenii – îl inspiră, îi trezesc creativitatea. Fiindcă și el e-așa: un visător, întotdeauna.
„Îmi dați o țigară?”, se-apropie bărbatul, un fost sculptor care împarte cărți și-și face veacul prin baruri.
Conrad întinde pachetul. Bărbatul cere voie să mai rămână la masă. Ia un șervet alb din suportul de lângă olivieră și, c-un marker negru, începe să-i deseneze portretul, la schimb pentru țigară. Trasează sprâncenele drepte, conturate. Ochii migdalați, nasul bine proporționat, voluntar, și-o brumă de mustață. Parc-a decupat doar chipul dintr-o statuie grecească. Zâmbește-n barbă: „Un bărbat frumos, da, da”.
Pentru Conrad Mericoffer, născut în 1988 dintr-o mamă româncă și-un tată austriac și botezat după străbunicul familiei cu ascendență austriacă, povestea cu actoria a-nceput tot dintr-o inspirație. S-a apropiat de joc cum s-a apropiat de sculptorul de pe terasă. Cu intuiție. A fost ca și cum cineva ar fi aruncat o monedă pe jos și el s-a aplecat și-a luat-o, spunea într-un interviu pentru Radio România.
Era în clasa a IX-a când a jucat prima dată. Profesoara lui de română organizase un concurs de scenete și-au montat Caragiale. A luat atunci premiul clasei pentru cel mai bun actor. Prin iunie, o colegă i-a zis că merge să facă actorie la Școala de Artă București – „Nu vrei să vii și tu la admitere, în toamnă?” „Hai că vin”, s-a auzit spunând. Conrad și-a anunțat mai întâi o mătușă. Părinții oricum erau ușor îngrijorați: mereu făcuse ce-l tăiase capul și, fiindcă îl dăduseră la Iorga, un liceu cu profil real din Capitală, mai mult chiulea ca să citească din Cărtărescu sau Marquez. Mătuşa, totuși, parcă l-ar fi văzut mai degrabă regizor. Așa că, habar neavând nici ce e una, nici ce e alta, o vreme n-a mai ieșit din pantaloni lărguți, boemi, cămăși lălâi cu mânecile suflecate și-o geantă aruncată pe umăr, gândindu-se c-așa umblă regizorii pe stradă.
Admiterea s-a-ntâmplat în sala de festivități a liceului. Îl evalua profesoara de actorie Petronela Lazăr – o tipă directă, care-l plăcea.
„Tu ce-ai pregătit, Conrad?”
„Un monolog: Pampon, din D’ale Carnavalului.”
„Bine, dă-i drumul, zi-l, hai!”
Conrad s-a aşezat lângă un pian din sală, sprijinit cu podul palmelor de capac. A lăsat ochii-n jos şi-a început să recite rolul ca pe bandă, nici urmă de interpretare: pam, pam, pam-pam.
Când a aflat c-a intrat nu i-a venit să creadă. După evaluarea lui, mai că n-ar fi meritat. Şi-acum crede că e meritul profesoarei fiindcă i-a văzut potenţialul. Ea i-a zis atunci să meargă să vadă foarte mult teatru, că ce-are de-nvăţat n-o să fie de la ea.
A fost momentul când Conrad Mericoffer a ştiut c-o să dea la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC), să facă actorie. A-nceput să meargă pe la toate spectacolele de teatru, bune, proaste. Şi, timp de patru ani, dintr-a IX-a până într-a XII-a, cât a durat Școala de Artă, n-a lipsit de la niciun curs de actorie, deşi erau sâmbăta şi nici nu ţineau cont de vacanţe. Îi plăcea.
***
„Mai devreme îmi venea să râd, acum îmi vine să plâng”, zice Conrad într-un studio TVR, unde are loc gala Premiilor UNITER, cele mai importante distincţii româneşti pentru teatru. E-n niște pantaloni negri, țigaretă, o cămașă albă la care-a asortat o cravată subțire și nu prea-i vine să creadă ce se întâmplă. Regizorul Vlad Massaci îi dă trofeul auriu – Premiul pentru Debut, anul 2011, pentru un rol clasic – Trofimov, intelectualul visător din Livada cu vișini, de Cehov, o montare în care-a jucat la Teatrul Național. Are 21 de ani și încă n-a terminat facultatea. A fost un rol greu, pentru care-a repetat șase luni, printre pregătirile pentru licență, inclusiv noaptea. Și unul care l-a învățat că e important să n-asculți de alții și de presiunea pe care ți-o pun pe umeri. Nu-i complet mulțumit și nu-și explică de ce-a luat premiul. „Să-ți iasă toate rolurile bine”, spune, „ar însemna să-ți vinzi sufletul Diavolului.”
A avut noroc c-a început să joace teatru profesionist chiar după primul an de UNATC. Asta i-a adus vizibilitate. O vreme, însă, s-a băgat în orice, a făcut și lumini, a făcut și figurație. Ca să-i vadă pe actori de-aproape și să-nțeleagă teatru, cum îi spusese profesoara. La un spectacol pus în scenă de Alexandru Mâzgăreanu, în care juca și Ana Ularu, a fost chiar băiatul din culise, pornea mașina de fum și plimba un reflector din decor, pe post de far.
De-atunci, a fost personajul îmbrăcat în paiete din spectacolul Hoți, al regizorului Radu Afrim, de la Național. A jucat și-n spații independente, în montările tinerilor regizori Radu Iacoban – Asta-i tinerețea noastră alături de alți doi colegi, Paul Ipate și Ioana Blaj – și Eugen Jebeleanu – Retox, în care interpretează, alături de Emilia Dobrin, Ficțiuni mici de România, la Green Hours.
Când joacă, e genul de-actor care umple scena sau cadrul. E ca peștele-n apă în timp ce improvizează și are-un stil cu mai multe tăișuri – dintr-o poantă, cu nevinovăție asumată, sare mereu o ironie. Cel mai bine-i vin comediile, între umor și profunzime, strecoară gesturi, pauze și șopârle ca un Toma Caragiu.
În viața de zi cu zi e, însă, foarte timid. Cumva, de asta și iubește actoria – pentru libertatea pe care i-o dă un rol. „Ajungi să cunoști atât de bine personajul, să te simți atât de bine în pielea lui, încât să ai libertate.”
Dintre actori, îl admiră pe Victor Rebengiuc. „Îmi amintesc că mergeam la un moment dat pe stradă și l-am văzut pe Victor Rebengiuc că vine din fața mea. Mergeam spre el și-mi ziceam: «Băi, dar hai, du-te la el și zi-i. Întinde mâna». Dar n-am putut. Mi-a venit curajul după ce era la un kilometru de mine.” Mai târziu, s-au și întâlnit pe aceeași scenă, în același spectacol, fără să aibă replici împreună. Tot n-a avut curajul să-i spună.
Rebengiuc spune despre Conrad Mericoffer că are foarte mult talent și că-i muncitor, un lucru mereu de admirat. În cronicile de pe internet, oamenii zic că-i a treat, o încântare să-l vezi într-un spectacol. Pe pagina lui de Facebook lumea spune că vrea să-l mai vadă la Național.
După ce-a jucat la intensitate maximă timp de vreo patru ani, la finalul lui 2013 a venit o perioadă în care n-a fost așa căutat. A-ncercat să afle și de castinguri de film și n-a reușit, majoritatea fiind cu circuit închis. Propunerile care veneau de la regizori de teatru nu-i plăceau, fiindcă nu erau montări făcute din dorința de-a transmite onest ceva personal, ci de dragul unui text mișto.
S-a resimțit și, o vreme, a fost cuprins de-o stare de panică: era și problema banilor, dar și teama că dacă nu mai joacă, nu va mai exista. Să se lase de actorie nici nu se gândea. Așa că, sub presiunea asta, și-a dat seama pentru prima dată că, dacă vrea să meargă mai departe, trebuie să schimbe ceva. Să-nceapă să fie el cel care inițiază lucruri, să devină un fel de antreprenor al propriilor proiecte. S-a hotărât să facă regia și scenografia pentru un text la care ținea mult, montare pe care-a pus-o pe picioare de unul singur și unde și joacă, alături de prietena lui, actrița Victoria Răileanu: Azi, mâine și oricând, de Scott Organ, o poveste despre teama de singurătate. „Îmi doream un proiect pozitiv, optimist”, spune el. „Mie îmi place să fac oamenii să râdă la teatru, fiindcă altfel te gândești la lucruri când ești relaxat. Dacă tensionezi publicul, ce faci pe scenă nu-l atinge.”
Apoi, a-nceput să meargă cu piesa către spațiile independente, să propună spectacolul. Exact ca un agent de vânzări: să-și facă văzută marfa. Deși venea dintr-un spațiu artistic, treaba asta nu l-a deranjat – „Cam oricine se ocupă de vânzare acum, totul a devenit un marketing”. A jucat cu sala plină la Godot Cafe-Teatru, și-apoi la Teatrul Roșu, unde reprezentațiile spectacolului merg și azi mai departe.
Așa a-nceput Conrad Mericoffer să se împotrivească sistemului: n-a căutat să se angajeze la un teatru de stat și nici n-a început să meargă pe la party-urile din industrie să socializeze în ideea că-și găsește un rol. În schimb, s-a apucat să militeze pentru cauza lui. Inclusiv pe rețele de socializare, unde-și anunță spectacolele cu teasere și fotografii făcute tot de el. Asumat, dar căutând mereu linia de mijloc, să nu cadă nici în nebunia Like-urilor. Știind că depinde doar de el să existe ca actor.
***
„La un moment dat trebuie să iei totul în cârca ta dacă vrei să faci ceva. N-o să vină nimeni la tine să te tragă de mânecă și trebuie să te obișnuiești cu asta. Ce-ar fi să-l aștept acum pe regizorul X, pe regizorul Y? Azi nu că e greu, nu auzi de castingurile de film. Regizorii de la ora asta din România n-au curaj. Singurul care, chiar dacă n-a luat Oscarul, a avut curaj să facă un film cu actori români și străini e Nae Caranfil. L-am admirat și pe Mungiu, cu proiectul cu caravana, să poată vedea oamenii filme în țară, și mi-a plăcut și Amintiri din Epoca de Aur. M-am uitat și la Puiu, și la Porumboiu, dar n-am rezistat mult, m-am plictisit. Și nu sunt singurul. Dacă te uiți la ce se făcea în urmă cu 40 sau 50 de ani, o să vezi că sunt fix filmele pe care le vedem acum. Doar că sunt românești. N-am nimic împotriva lor, dar se stă prea mult pe zona asta. Și de aia nu avem industrie de film, că problema banilor a fost tot timpul.
Când m-am apucat să regizez piesa Azi, mâine și oricând de Scott Organ asta îmi doream, să fac un spectacol care să vorbească despre ceva, dar care să nu pună problema de o manieră din aia de să pleci acasă și să te gândești pe drum: Băi, oare ce-o fi vrut să spună spectacolul? E o poveste despre teama de singurătate și despre dragoste cu care rezonez foarte tare fiindcă mă tem de singurătate. Doi oameni se-ntâlnesc, petrec o noapte împreună, el știe că nu poate avea copii și ea rămâne însărcinată. Ea se teme ca el să n-o rănească și el o convinge să rămână împreună.
M-am apucat de unul singur să fac și-un scurtmetraj. Care-a pornit de la o constatare legată de comunicare, de fapt. Eram c-o prietenă în Centrul Vechi, pe terasă la Van Gogh. Era foarte multă lume, la fiecare masă erau cel puțin doi, trei oameni. Și cred că aveau legătură unul cu altul. La un moment dat eu și prietena mea ne-am oprit din vorbit. Și-am simțit așa, deodată, o mare liniște în spate. Când m-am întors, fiecare era cu telefonul în mână sau cu ochii în laptop. Mi-a rămas în cap. Scurtmetrajul e exact povestea unui cuplu: el vrea să vorbească cu ea, să-i povestească lucruri, și ea se uită-n telefon și citește statusurile de pe Facebook.
Mi-e frică de izolarea asta. Eu am avut iPhone abia acum trei ani. Am prins și vremuri OK în care mergeam la mare și, dacă ploua, stăteam pe terasă și vorbeam unul cu altul. Acum, dacă plouă, ne ducem toți sub o umbrelă și fiecare e pe telefonul lui să vadă ce e pe Facebook. Nu mai poți să stai cu gândurile tale. Și, bașca, eşti bombardat de atâtea informații inutile și-ajungi la un moment dat să ai niște probleme care, de fapt, nu-s ale tale. Pericolul cel mai mare e pentru creativitate – până la urmă, dintr-o discuție cu un om față în față se nasc multe. Noi nu mai ajungem să aprofundăm un subiect cap-coadă. Sunt convins că și selfie-urile vor ajunge la un moment dat chiar o formă de artă. Dar e o întrebare: tu n-ai nevoie de un selfie, nu? Dar ți-l faci. De ce? Pentru că ai văzut acum două minute că și-a pus unul o superpoză cu el. Și-ți zici: Băi, dar și eu arăt bine azi, hai să-mi fac o poză. Nimic nu vine din necesitate. E fix despre chestia asta: n-am încredere în mine, bagă-mă în seamă! De asta îmi și fac selfie-uri, ca o formă de autoironie. Și eu am ajuns, din păcate, să mă uit pe Facebook cine comentează și câte Like-uri am. Nici departe nu e bine să stai, fiindcă nu mai simți fenomenul. Nu poți să trăiești pe o insulă. Doar așa îți dai seama cum e să te gâdile când ai scris «Hei» și ai o sută de Like-uri.
Printre selfie-uri la mișto, Conrad postează pe Facebook tot felul de gânduri. „Vreau să strâng niște băieți să mă bat cu niște mori de vânt… Se bagă cineva?”
Facultatea nu-i pregătește pe actorii din tânăra generație pentr-o luptă cu piața, deși actoria devine din ce în ce mai mult un business. La propriu. În care concurența e mare. O luptă pe care Conrad a-nvățat-o pe pielea lui și-o duce mai departe.
La masa din Shift, sculptorul grizonat îl mai privește o dată și termină portretul de pe șervețel. Înainte să se semneze, începe să scrie imediat sub bărbia din marker negru: „Actor din piatră”.
No Comments