România la Berlinală| Cronică la filmul Tipografic majuscul: Cum a fost posibil comunismul?

În doar câteva zile, pe 22 februarie,  filmul Tipografic majuscul al regizorului Radu Jude va avea premiera mondială la prestigiosul Festival Internațional de Film de la Berlin.

România este prezentă în acest an la Berlinală cu trei filme. Două sunt semnate de Radu Jude, pe lângă Tipografic majuscul, regizorul e prezent în secțiunea Forum și cu documentarul Ieșirea trenurilor din gară (despre pogromurilor antievreiești din România în anii ’40),  iar al treilea, Malmkrog, cel mai recent film al regizorului Cristi Puiu, intră în competiție în secțiunea Encounters.

Tipografic majuscul va putea fi văzut și în cinematografele românești din 21 februarie. Puteti urmări orele și datele proiecțiilor, aici.

Într-un guest post special pentru blog, jurnalistul și criticul de film Doinel Tronaru face o cronică în avanpremieră a filmului Tipografic majuscul pe care l-a văzut într-o proiecție specială pentru presă.

Filmul Tipografic Majuscul pune în legătură, prin tehnica montajului, două povești și două istorii. Una este povestea reală a adolescentului Mugur Călinescu, care, în 1981, a scris pe ziduri cu creta o serie de texte împotriva dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Povestea lui e pusă în scenă așa cum a reconstituit-o regizorul de teatru Gianina Cărbunariu din dosarul lui de Securitate. A doua este povestea oficială a României: imagini din arhiva Televiziunii Naționale, exact din aceeaşi perioadă.

Text de Doinel Tronaru

Cum a fost posibilă dictatura comunistă și, mai ales, cum a fost posibilă „viața cotidiană“ în acel regim, în anii ’80, ai „comunismului târziu“?

Este una dintre întrebările pe care (și) le pune – să nu spun, prețios, „încearcă să răspundă“ – cel mai recent film al titratului regizor român Radu Jude.

Scenariul „Tipografic Majuscul“ este scris de regizor împreună cu Gianina Cărbunariu, inspirat fiind de spectacolul de teatru documentar al acesteia cu același titlu, montat acum mai mulți ani la Teatrul Odeon.

La rândul său, acest spectacol „dramatiza“ – păstrând, de fapt, textele ca atare, doar „montându-le“ după reguli și în scopuri dramturgice – dosarul de securitate al elevului botoșenean Mugur I. Călinescu (sunt, de fapt, două dosare: „Panoul“ și „Elevul“), cel care, la începutul anilor ’80 („early eighties“), „și-a permis“ să scrie pe zidurile și panourile orașului, cu litere de tip „tipografic majuscul“, lozinci și texte anti-Ceaușescu și pro-sindicatul polonez Solidaritatea.  Este un demers narativ pe care Jude îl îmbrățișează la rândul lui.

I s-a reproșat mult regizorului român că se ocupă numai de analiza fascismului românesc (prin filme ca „Inimi cicatrizate“, „Ţara moartă“, „Barbarii“, chiar și proto-fascism, prin „Aferim!“), neglijând să vorbească despre celălalt versant al totalitarismului, comunismul (care-a durat cam 45 de ani), și iată că Jude se apleacă acum și asupra comunismului românesc, mai exact „comunismul târziu“ („late communism“) al anilor ’80 (și reverberațiile lui până în ziua de astăzi).

O face însă (așa cum era de așteptat) într-un mod cu totul neconvențional, care nu va fi deloc pe placul anticomuniștilor „puri și duri“, cei care-ar fi preferat un discurs mai degrabă vindicativ, sau eventual „presărat“ cu accente spirituale, religioase (care chiar nu sunt deloc „specialitatea“ lui Jude!), de tipul filmelor lui N. Mărgineanu.

Bașca, filmul, cred, își va găsi cu greu publicul, neadresându-se, în nici un caz, publicului larg și fiind prea îndrăzneț formal pentru destul de retardata societate culturală românească.

Mai mult decât analiza propriu-zisă a totalitarismului de tip comunist românesc (acel „cum a fost posibil?“ survine mai degrabă ca un efect în mintea spectatorului, după cum vom vedea), Jude este preocupat de continuarea căutărilor sale formaliste din ultima vreme (am zis „formalism“, și asta înseamnă mai mult decât formal). După cum spunea la Q&A-ul de după proiecția pentru presă, este interesat, pe urmele unor Eisenstein sau Walter Benjamin, dacă alăturarea unor imagini de arhivă pre-existente, aparent fără legătură între ele, poate crea un sens nou, inexistent până atunci, o „poveste“.

Cel pe care Jude îl urmează însă aici și căruia îi datorează (nu l-a menționat în conferință, dar genericul final îi adresează „mulțumiri“) este regizorul româno-german Andrei Ujică, autor exclusiv al unor astfel de filme „de montaj“, precum „2 Pasolini“ sau „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu“.

„Tipografic Majuscul“ filmul se desfășoară, alternativ, pe două secțiuni.

Prima este cea a „filelor“ din dosarul lui Mugur, „recitate“ pe un ton artificial, neutru, inexpresiv – pentru a sugera impersonalitatea acestor declarații din dosar – de către actorii care-i interpretează pe cei implicați (atât familia și colegii lui Mugur, cât și ofițerii și agenții de Securitate care l-au anchetat și urmărit pe tânăr), într-un decor abstract și minimalist, simbolic de fapt, aparținând scenografei de teatru Irina Moscu (imaginea este semnată de colaboratorul său constant, Marius Panduru).

Ne reîntâlnim aici cu câțiva dintre „actorii-fetiș“ ai lui Jude, pe care-i cunoaștem din celelalte filme ale sale: Ioana Iacob și Şerban Pavlu („cuplul“, dacă i se poate spune așa, din „Barbari“), în rolurile mamei și tatălui lui Mugur, tânăra Ilinca Hărnuț („Inimi cicatrizate“), dar îl admirăm și pe „descoperirea“ lui Jude pentru acest film, în rolul lui Mugur Călinescu, tânărul actor Șerban Lazarovici (la rândul său, originar din Botoșani!).

Cea de-a doua secțiune – și aici Jude surprinde și excelează –, ale cărei „calupuri“ alternează cu prima, este constituită din secvențe de propagandă comunistă, dar și din emisiuni TV despre „viața cotidiană“ (deși putem considera totul ca fiind o propagandă foarte subtilă, pentru crearea și menținerea, cu alimente/combustibil ideologic/e, a „omului nou“), selectate de cineast din arhiva TVR (pentru anii 1981-1982 și 1985, în care se desfășoară „acțiunea“), care este principalul coproducător al filmului (așa cum Ujică și Dana Bunescu procedaseră, pentru „Autobiografie…“, cu secvențele inedite filmate de cameramanii personali ai lui Ceaușescu). Jude spune că a preferat să nu se oprească asupra momentelor importante, de „istorie mare“, ci să aleagă imagini puțin cunoscute, găsite întâmplător (efect al hazardului, la scotocirea prin arhive), nemaivăzute până acum (capete de casetă beta, filmări nemontate și nedifuzate etc.), care dau seama însă despre „viața cotidiană“ în comunism, despre „istoria mică“, dar de multe ori mai relevantă (oarecum, nu altfel însă procedase și Ujică, pentru „Autobiografia…“ sa).

Rezultă astfel un extraordinar „documentar de montaj“, similar demersului executat deja de regizor (cu imagini, foto atunci, pre-existente) în „Ţara moartă“ (dar fără comentariul aferent de-acolo, de data asta secvențele filmate acum 40 de ani „vorbesc“ de la sine).

Nu putem să nu remarcăm că Jude continuă aici, într-un fel, analiza sa a „fascismului românesc“, din moment ce „extremele se ating“, iar multe dintre secvențele de pură propagandă național-comunistă și ceaușistă amintesc de discursurile ideologice carliste și legionare/antonesciene (cele pe ideea „Ein Mann und sein Volk“).

Derularea, însă, a bucăților din emisiunile de „viață cotidiană“, ale celor filmate „la firul ierbii“ (și sunt multe: emisiuni de tip „Reflector“, „Observator“ sau „Un zâmbet pe 16 mm“, secvențe de divertisment de genul „Întâlnire cu satira și umorul“, muzică de operă sau populară, Marin Sorescu recitând o poezie ineptă etc.), creează însă un efect halucinant, reamintindu-ne din senin (celor care am prins acele vremuri) „cum am trăit“ sau provocându-le un șoc cultural celor mai tineri.

Este „o lume dispărută“, readusă brusc de Jude și colaboratorii săi sub ochii noștri, de parcă acum ar fi dezgropat-o sau ar fi readus la suprafață un continent „imaginar“ scufundat: o lume absurdă, ridicolă, sordid-derizorie, halucinantă, dar în același timp încă resimțindu-se de la un efort utopic uriaș și încă mândră de ideologia sa „beton“, care controla fiecare aspect al existenței cetățeanului (mai rău decât o biserică creștină pe vremuri; nu degeaba s-a spus că comunismul a fost un creștinism inversat sau satanism) și „punea în centru“ triada (Sfânta Treime, îmi venea să scriu) Lider Suprem-Partid-Popor.

Efectul este halucinant, cum spuneam, de zile mari, și pentru asta merită văzut în primul rând noul film al lui Radu Jude, chiar dacă unora li se poate părea că trenează din punct de vedere narativ (și, dacă-mi amintesc bine, se îndepărtează destul de mult de sensurile spectacolului Gianinei C., dar nu contează, e alt tip de produs cultural).

Sala râde deseori, la multe secvențe, neputându-se abține, dar „nu-i râsul ei“, și în nici un caz nu vorbim de „ne despărțim de trecut râzând“, ca la Marx. Apare, încet-încet, întrebarea pe care-o puneam în titlu: „Cum a fost posibil?“. Cum a fost posibil comunismul? Cum am putut trăi așa? Este întrebarea pe care noi ne-o punem nouă înșine, iar copiii/tinerii o adresează părinților și bunicilor lor.

 

Comments