Bridget Jones-uri culturale

Ș de la șansă. Lupta cu prejudecățile: câțiva rromi au revoluționat comunitatea în care trăiesc

16 iunie 2015

Reportaj publicat inițial în revista Esquire, în iarna anului 2009.

În fiecare sâmbătă şi duminică, 40 de rromi care au abandonat cartea se duc din nou să înveţe la o şcoală din Brăila. Se duc ştiind că e singura lor şansă să supravieţuiască social. Să devină egali.

A sunat de intrare şi ora de dirigenţie stă să înceapă. Florin Anton se pregăteşte să ia notiţe. E sâmbătă dimineaţă. Mâna ţine pixul ca şi cum singurul sprijin i-ar fi caietul studenţesc deschis pe banca albă. În ciuda acestei nesiguranţe, privirea lui caldă, îndreptată spre tablă, sticleşte.

Florin e bărbat în toată firea. La cei un metru şi nouăzeci, ocupă mai bine de trei sferturi din bancă. Braţele vânjoase zvâcnesc de sub puloverul albastr, iar pe chipul cu piele creolă, aproape fără riduri, se amestecă hotărâre, curiozitate, bonomie. Are 41 de ani şi un început de chelie. Femeia care stă lângă, un fel de Sheherezadă în trening roz – trăsături musulmane, păr negru strâns în coadă de cal – e nora lui, Ionela, de 19 ani. În banca din spate, un tânăr de 20 îşi ţine pumnii slăbănogi strânşi de emoţie. E fiul lui Florin, Gheorghiţă. Celălalt fiu şi soţul Ionelei, George, de 22 de ani, mijeşte un zâmbet din hanoracul alb de rapper.

În clasă mai sunt încă şapte elevi, cu vârste între 15 şi 35 de ani. Ion – îngust ca o scândură, de 29 de ani, operat pe coloană. Gabriela – 34, cu pleoapele umplute de fard albastru. Vivian de 35 de ani, cu faţa ciupită de vărsat, încadrată masculin de o mustaţă de căldărar, arată mai muncit decât anii pe care-i poartă.

Sunt în clasele a VII-a şi a VIII-a, la Şcoala „Anton Pann” din cartierul Lacu Dulce din Brăila. Una dintre cele peste 300 de şcoli din ţară în care se desfăşoară programul „A doua şansă”, pentru cei care nu au reuşit să termine zece clase.

Blondă, tunsă scurt, frumoasă la cei peste 40 de ani, diriginta răsuceşte după degete mărgele ei roşii. Pe un ton uniform, începe lecţia despre riscul de a fi fumător: „Dacă fumăm inhalăm monoxid de carbon, un gaz perfid, de la care, în cantităţi mari, putem muri”. Ridică vocea: „Atenţie, monoxidul nu e însă acelaşi lucru cu dioxidul de carbon, un gaz pe care l-aţi studiat şi la chimie.” Şi se uită la elevii din primele bănci. “Ia să vedem, în Coca-Cola ce avem?”. Amestecate, răspunsurile vin pe voci inegale – „dioxid de carbon”.

O zumzăială de voci se ridică din sală când diriginta ajunge la criza economică: „Fumatul afectează nu doar organismul, ci şi bugetul.”

„O să mă las şi o să-mi pot cumpăra o decapotabilă”, zice George, înecându-se de râs. Direct proporţională cu nevoia de nicotină, nerăbdarea creşte pe măsură ce ora se apropie de sfârşit. Începe foiala, băncile scârţie, se fac glume despre ţigara din pauză.

Gheorghiţă e primul care se ridică şi dă să iasă.

„Unde pleci? A sunat de ieşire şi n-am auzit eu?”

„În pauză”, îngaimă Gheorghiţă.

„Ia loc!”, îl ia la mişto taică-su, Florin.

***

Primul rrom din Lacu Dulce care s-a înscris în programul „A doua şansă” a fost Alexandru Anton, în vârstă de 45 de ani – Bob, cum îi spun locuitorii din cartier. Deşi poartă acelaşi nume de familie, Bob şi Florin nu sunt rude, dar au un lucru în comun: curajul şi voinţa să se apuce de învăţat. La vârsta lor, altora, nici nu le-ar mai trece prin cap să facă o şcoală. Iar cei mai mulţi au şi uitat cum le-a fost când erau la primară.

Bob l-a convins pe Florin să reia şcoala. Acum el se pregăteşte de bacalaureat, iar Florin aşteaptă să termine clasa a VIII-a.

Bob e un tip cu burtă rotofeie, ochi albaştri şi mustaţă roşcovană. E rrom tradiţional, însă se îmbracă cu tricouri cu desene şi jeanşi. De când e preşedinte pe municipiu la Partida Rromilor, s-a mai „românizat”. „Mă port modern din cauza că e şi anturajul. Am copilarit cu români, am fost şi la şcoală. Obligat, am luat ce e frumos. Mă duceam şi la discoteca lor când eram tânăr.”

S-a reapucat de învăţat la 39 de ani, după ce abandonase şcoala la 14. A trăit de când se ştie în Lacu Dulce. Fiind singur la părinţi, în ’86, când tatăl lui a paralizat, a fost nevoit să renunţe la şcoală ca să aducă el bani în casă. A lucrat mai întâi la ferme, unde planta roşii sau ardei graşi şi se îngrijea de porumb. La 18 ani s-a angajat laminorist la fabica Laminoru, iar după Revoluţie a stat doi ani în şomaj. Atunci şi-a dat seama că singura lui şansă e să înveţe carte. „Activam într-o organizatie de rromi şi veneau multe proiecte. Dar pe mine nu mă baga nimeni să fac treabă. Le tot spuneam: Dom’le eu activez de atâta timp în organizaţie, de ce nu mă luaţi? Şi venea răspunsul: N-ai şcoală!”

„Hai să mergem să te înscrii, să vedem ce mai au de zis!”, i-a spus atunci Gina, soţia lui, o femeie măruntă, dar plină de energie ca o sfârlează. Deşi Gina avea 12 clase, zece ani a respectat tradiţiile, ocupându-se doar de treburile casei. Apoi, şi-a dorit să devină profesoară. Şi i-a pus piciorul în prag lui bărbată-su: jumătate din viaţa împreună o petrecurseră cum a vrut el. Venise momentul să-şi ia şi ea revanşa – ori se despărţeau, ori o lăsa să predea. Între timp, Gina a absolvit Colegiul Pedagogic, predă limba rromani la „Anton Pann”, unde a ajuns să lucreaze şi Bob. Sunt liderii comunităţii din Lacu Dulce, mediatori între rromi şi autorităţi.

Dorinţa lui Bob de a face şcoală l-a molipsit mai întâi pe Florin. Apoi, febra i-a prins şi pe ceilalţi vecini. Anul acesta 40 s-au înscris la „A doua şansă”, din 400 de familii cât locuiesc în Lacu Dulce. Cu mult peste aşteptările directoarei Mihaela Bolovan: „Unii au vrut să vină chiar înainte de vreme şi am început să facem înscrieri peste vară. Faţă de cei 20 pe care îi aşteptam iniţial, au venit 40 şi ceva. Aşa că am cerut să mai funcţioneze o clasă.”

Ridicat la marginea oraşului, pe locul unei foste râpe pline cu apă, Lacu Dulce este unul dintre cele mai sărace cartiere ale Brăilei. Oamenii poartă pecetea locului: sunt săraci şi marginalizaţi. Rromii de aici nu au nici acte de identitate, nici autorizaţii pentru case.

Peste vară, fiecare ploaie mai zdravănă inundă cartierul.

În octombrie, pereţii caselor din chirpici sunt încă plini de igrasie si mucegai până în tavan. Pe drumurile cu noroi se joacă copii în şlapi, puzderie de degete năclăite de pământ.

Cei de aici trăiesc ca în alte vremuri. Sâmbăta la amiază prin cartier zornărie ritmuri de manele. Şi bătrâni şi tineri în haine rufoase stau pe la porţi, pe băncuţe din lemn şi trăncănesc, joacă cărţi sau privesc strada. Femeile spală rufe. În curte, în căzi din plastic, fixate pe mormane de lemne printre vechituri alandala. Cu căldări în mâinile aspre fac du-te vino între cişmeaua din centrul cartierului şi casele lor. Copiii sunt alungaţi să nu se joace cu rufele şi se retrag în cuşmele de chirpici. Doar câinii au voie oriunde şi trag adesea la mirosul de leşie.

Fără şcoală, rromii nu pot munci califcat. Neavând acte de identitate, nu se pot bucura nici măcar de ajutor social. Săracia este centrul cercului vicios în care sunt prinşi. La acestea, se adaugă discriminarea provenită din prejudecăţile românilor.

Pe Bob asta l-a motivat. Trebuia să dovedească cumva că merită respectul celorlalţi. „Discriminarea e problema. Nu spun ca nu sunt uscături la noi în pădure. Ele există în orice etnie, în orice comunitate. Mi-am pus de multe ori problema: bun, sunt doi, trei, cinci, zece răi, dar să-i bagi pe toţi în aceeaşi oală? Chiar nu merge.” În cartier, s-a dus buhul unei întâmplări de la bursa locurilor de muncă pentru rromi. O femeie şi-a găsit de lucru, la vaci. A doua zi, când a ajuns la fermă, după ce se împrumutase de bani pentru drum, patronul i-a spus că locul s-a ocupat. Bob crede că sunt forţaţi de sistem şi când vine romul zic că îl angajează, dar apoi găsesc o metodă să scape de el.

Un sondaj INSOMAR, realizat în 2009 arată că 25% din populaţia României nu ar fi de acord să aibă un coleg de muncă rrom. Rromii sunt percepuţi de 72% dintre români ca persoane care încalcă legea. 48% consideră că strică imaginea României în străinătate, iar 64% îi cred violenţi. Românii spun despre ei că sunt necivilizaţi şi murdari.

Răzvan Martin, coordonator al departamentului antidiscriminare la Agenţia de Monitorizare a Presei ActiveWatch: „Există o disproporţie fantastică în ceea ce priveşte şansele cu care un rrom pleacă în viaţă faţă de un român. Rapoartele Guvernului şi cercetările sociologice arată cât de mari sunt discrepanţele între accesul rromilor la educaţie, sănătate, locuri de muncă sau servicii sociale. Sărăcia în rândul comunităţilor de rromi este de trei ori mai mare decât cea la nivel naţional.”

Sondajul mai arată că aceste atitudini nu sunt influenţate nici de vârsta, nici de nivelul de instruire. De la elevul de şcoală, la managerul de multinaţională, toţi îi privesc pe rromi cu aceeaşi ochi.

Pentru că simt presiunea socială, unii copiii ajung să-şi nege identitatea. Gina n-o să uite o întâmplare cu două surori din clasa a IV-a. Le-a întrebat dacă vor să se înscrie la cursurile rromani – una a vrut, celaltă nu. „Eu nu sunt ţigancă!”, a spus, izbucnind în plâns. Gina a liniştit-o: „Nu te obligă nimeni să te înscrii dacă nu simţi că eşti de etnie rromă. Când vei simţi că eşti rromă, vei fi binevenită la orele mele.” Peste un an, fata a revenit şi s-a înscris la cursuri. Apoi, a obţinut premiul I la Olimpiada judeţeană de limba rromani şi menţiune la faza naţională.

Magda Matache de la organzaţia Romani Criss crede că numărul rromilor care vor dori să înveţe limba rromani, să îşi afirme deschis identitatea etnică va creşte pe măsură ce românii îi vor privi ca pe cetăţeni egali, nu ca pe unii de „mâna a doua”.

La rromi motivaţia depăşirii handicapului etniei poate să vină de la orice. De la numele şcolii, de exemplu. Pentru copiii, Anton Pann este speranţa respectului: Pann, cărturarul, era şi el ţigan.

A fost ideea Ginei să numească şcoala Anton Pann. O idee care n-ar fi putut veni decât de la cineva din comunitatea rromă, pentru că numai ei simt toate nuanţele discriminării. Tot Gina şi-a dat seama de ce se descurcă greu copiii în şcoală şi vin cu temele nefăcute: părinţii nu sunt alfabetizaţi şi nu pot să-i ajute. Experienţa din tinereţe, când învăţa noaptea şi mama ei nu se gândea decât la cât o s-o coste curentul, a ajutat-o să înţeleagă şi mai bine nevoile celorlalţi rromi. Are doi copii şi priveşte situaţia şi din perspectiva părintelui: „Ştiu prin ce trec familiile sărace. Pentru ei, simplul fapt că-şi trimit copiii la şcoală e un lucru mare. Nu poţi să le ceri prea mult, pentru că grijile de zi cu zi îi macină.”

Îţi trebuie multă voinţă, multă forţă interioară să încerci, pentru a doua oară, să te apuci de carte. Marian Coman, de 20 ani, unul dintre elevii de la „A doua şansă” a avut şi forţa, dar şi îndârjirea să reînveţe să scrie, după ce abandonase şcoala în clasa I. De la primele lecţii s-a poticnit la scrierea literei “m”: nu făcea decât două bastonaşe. A rămas la tablă scrâşnind cu creta în sus şi-n jos până când i-a ieşit.

***

În sufrageria familiei Anton, Florin, Ionela, George şi Gheorghiţă se adună în jurul unei mese joase, din lemn lăcuit. Stau care pe canapea, care pe câte un scaun cu spătar de pernă. Se aude din curte unul dintre cei trei căţei ai familiei, Acordeonistu’, dând ture prin vie. Îşi fac temele, aplecaţi asupra unor caiete studenţeşti, încălzindu-se la focul dintr-o sobă îngustă de un verde deschis. Folosesc pixuri din plastic, primite la campania electorală pentru prezidenţiale – portocalii şi roşii.

De obicei, Florin îi adună pe copii să-şi facă temele împreună. Metoda e luatul la întrecere: unul zice problema, ceilalţi răspund cu ce ştiu şi la urmă scriu. Soluţiile vin mai ales de la Ionela, cea mai conştiincioasă dintre ei.

Concursurile de cunoştinţe nu sunt însă doar o formă de a-i ţine împreună şi de a face învăţatul mai uşor. În realitate, Florin e ajutat de copii pentru că e cel mai ocupat şi gândurile nu-i stau tot timpul la carte. Deşi ştie că e cel mai greoi dintre ei, e conştient că fără să-l vadă pe el la şcoală, copii lui nu s-ar fi reapucat de învăţat.

Florin e instalator la întreprinderea de gospodărie comunală a judeţului. Câştigă 9 milioane pe lună. Şi pentru că n-a terminat, încă, opt clase, pe cartea de muncă apare ca vidanjor. Ca să fie instalator cu acte în regulă trebuie să aibă măcar zece clase. George e muncitor necalificat la aceeaşi întreprindere şi câştigă 6 milioane. A abandonat şcoala la 16 ani fiincă se îndrăgostise de Ionela care pe atunci avea 12 ani. Ionela rămăsese însărcinată şi, ca să nu-i despartă părinţii, George a luat-o şi au fugit în lume – tot în Brăila, la un prieten. Ai lui George i-au găsit după trei zile şi i-au adus acasă. Florin le-a dat o cameră nezugrăvită, ne-nimic, s-o aranjeze şi să stea în ea. Nu s-au mai întos la şcoală – le era ruşine. Acum au doi copii – un băiat în clasa a II-a şi o fetiţă la grădiniţă – cu toţii la „Anton Pann”. Gheorghiţă trăieşte pe picioarele lui, e un fel de afacerist şi e cuplat cu o româncă. Împreună vând fructe la o tarabă în piaţă. Ionica, soţia lui Florin, o femeie cu un zâmbet mereu înţelegător, e singura care nu a reluat şcoala. A făcut şi ea cândva patru clase, apoi a lucrat ca femeie de serviciu la un supermarket dar în cele din urmă n-a făcut faţă concurenţei – începuseră să le ceară şi lor opt clase. A rămas acasă să aibă grijă de familie. E mulţumită că toţi ai ei sunt sănătoşi şi împreună, că se străduiesc să termine o şcoală. Îi place să gătească saramură de crap şi se trezeşte în fiecare zi cu noaptea-n cap să-şi vadă copiii cum se scoală şi pleacă la muncă.

Cu caietul în faţă, Florin cântăreşte soluţiile pe care le dau copiii. Vrea să vadă care variantă e cea mai bună. Vorbeşte când repezit, când rar, cu o autoironie blajină. Obrajii se umflă şi se strâng în ritmul cuvintelor.

M-am născut ţigan. Câteodată e şi bine, câteodată e şi rău. Aş vrea şi să nu fiu, dar până la urmă îmi place. De fapt, problema e că sunt momente în viaţă care te fac să spui: Băi, de ce m-am născut ţigan? Ai multe uşi închise. Indiferent, oriunde. Se uită lumea aiurea la tine. La angajat. Sau în maxi taxi, că îţi e şi ruşine. Oameni serioşi, se vede pe ei ca au învăţat carte. Şi la un moment dat iţi fac o impresie că-s tâmpiţi. Îi zic copilului: Stai cuminte, ca acuma te dau la ţigani! Parcă eu aş fi sperietoarea copilului lor. A pătit-o şi fiul meu, Gheorghiţă. Avea vreo 11 ani. Juca fotbal la o şcoală din oraş, ca băieţii. Şi din greşeală, a lovit cu mingea un gardian. Au chemat poliţia. El a fugit cu băieţii cu care era într-o scară de bloc, s-a speriat. Au luat o bătaie atunci de au ajuns în spital. Poliţiştii spuneau că sunt ţigani de la Şcoala 9, acum Anton Pann – aşa o ştie lumea, de şcoală de ţigani.

Dar n-ai ce să faci. Îţi vezi de treabă şi mergi înainte. Trebuie totuşi să se facă o diferenţă între cel care face rău şi cel care nu. E lege pentru toată lumea.

Muncesc de 20 de ani. Sunt văzut foarte bine la serviciu – ca muncitor, nu ca şef. Toată familia ne luptam să fim cinstiti, dar lumea greu capătă încredere. Pe mine m-au crescut bunicii şi mi-au zis: Uite, tu eşti ţigan, nu ai dreptate nicăieri. N-ai cum să dovedeşti că nu eşti ţigan sau că eşti om de rând decât dacă îţi vezi de treaba ta. Asta le spun şi eu fiilor mei, de asta i-am şi dat să reia şcoala.

Colegii de la muncă nu te bagă în seamă fără carte. Puteam să-mi schimb şi eu munca, să nu mai fiu instalator, chiar dacă tot în cadrul întreprinderii. Dar dacă n-am avut carte, asta e, am rămas tot acolo. Am mai încercat şi în alte părţi. Mi-au cerut studii, ce meserie am mai avut, ce calificare. Şi dacă n-am avut… Ce să îmi răspundă oamenii? Că n-au nevoie de necalificaţi. Dădeam “Buna ziua” şi plecam. Mai erau unii care ziceau că n-au nevoie şi vedeai că se uitau aşa lung, şi la culoare, şi la etnia asta… Ţigani, oricum, nu prea angajau.

Poate că generţia asta de tineri n-or să mai fie “ţigani”. Şi n-o să mai fie nici o ură din asta rasială. Le-am spus copiilor: Măcar şcoală să aveţi! Că cu 8 clase nu te angajează nici la salubritate. Nu v-aţi săturat să strigaţi pe strada “Gunoiul”?

Aşa că mi-am zis că nu se mai poate fără carte. Pentru prima zi de şcoală, ne-am pregătit cu caiete de la nepotu-meu, că el avea mai multe. I le-am pus după înapoi. Mi-a fost şi ruşine. Să stai cu nişte copilaşi… Bine, ca şi ei erau ca mine, doar ca ori n-ascultaseră de părinţi, ori au stat pe acasă şi nu terminaseră şcoala. Dar eu eram cel mai cu părul alb din clasă. Doar că nu ştiam că o să fiu cu copiii mei în aceeaşi clasă. M-am trezit cu nora-mea în bancă. Ce era sa fac? Râdeau şi doamnele profesoare că mai rămâne s-o aducem şi pe bunica la şcoală.

Cartea s-a simţit. Şi la serviciu, şi în lume. La magazine: e ceva să întrebi doamna “Când aveţi program?”, iar când ea îţi raspunde “Uite programul, nu-l vezi pe uşă?”, tu să poţi să-l citeşti.

Adevărul e că ruşinea îţi trece repede. Dacă te ia de la stomac foamea, nu te mai gândeşti la ruşine. Doar nu cer nimic, m-am dus să pot să învăţ ceva. Şi acum am spus la toţi, şi la serviciu, că suntem la şcoală. Asta aş şi încerca: să fie un exemplu familia mea. 

***

Să înveţi la 41 de ani nu e uşor. Florin mărturiseşte că are probleme cu concetrarea, dar îşi priveşte situaţia cu îngăduinţă. „Nu-mi mai pierd răbdarea. Însă la un moment dat nici nu mai aud pe nimeni. Am gândurile mele. Stau şi mă uit cu pixul în mână şi doamna profesoară spune că sunt atent. Dar eu rămân blocat într-un colţ.” E conştient că nu poate avea aceeaşi curiozitate şi atenţie ca un elev de 16 ani, însă asta nu-l face să renunţe.

De fapt, problema lui Florin nu ţine doar de greutăţile vieţii. Un studiu internaţional din 2003 arată că, odată ce depăşim vârsta de 40 de ani, creierul produce cu 13% mai puţină dopamină. Ceea ce generează pierderea memoriei. De aceea, persoanele de vârstă medie încep să facă liste sau caută alte mijloace de ordonare a timpului. E felul creierului de a găsi soluţii pentru a înlocui o funcţie până atunci naturală. Odată cu înaintarea în vârstă, capacitatea de memorare şi concentrare a creierului slăbeşte.

Florin nu şi-a pus niciodată problema asta. În schimb, e conştient că nu poate ţine minte foarte multe lucruri – de asta îl şi ajută copiii la şcoală. Când profesorul întreabă ceva în clasă, Florin râde mereu şi zice: „Întrebaţii pe ei, sunt mai tineri, trebuie să ştie!”. Odată, în timpul unei ore de anatomie, s-a surpins pe el însuşi, ca şi cum ar fi privit imaginea altcuiva, din exterior şi îi putea citi gândurile. „Profesoara spunea de ficat, de rinichi şi eu mă gândeam: Doamne, cum fac? Tre’ să plătesc rata.” Florin ştie că nu face faţă întotdeauna, dar se conslează că măcar îi are sub ochi pe copiii lui care vor să înveţe.

Nu se demoralizează, de cele mai multe ori rămâne lucid. În fond, chiar şi la jumătate, e mai bine să înveţi ceva, decât să nu înveţi deloc. Pentru el este aproape o filozofie de viaţă, chiar dacă ştie că n-o să ajungă vreodată să descifreze „În căutarea timpului pierdut” al lui Proust. Maturitatea însă are avantajul că îl ajută să vadă mai limpede Fără carte, n-ar fi reuşit să dea examen pentru carnet de conducere şi nici să citească traducerea la un film.

Au râs de el la serviciu când au aflat că vrea să dea examen, „o să-şi ia carnetul când or creşte trandafiri în copaci”, ziceau.

Florin a dat examen de două ori, pe grilă. Prima oara a făcut 20 de puncte, a doua 21. Învăţase mult, repeta şi noaptea în somn lângă soţie. Cu 21 de puncte s-a gândit că îl pică fiindcă e „ţigan”.

A treia oara n-a mai vrut să se ducă, dar în dimineaţa examenului i-a venit un gând: „Ce-ar fi să le cer să dau pe calculator? Dacă zice calculatorul că sunt prost, înseamnă că sunt.”

A trecut cu 23 de puncte. E mai îngăduitor şi recunoaşte că poate nu discriminarea era de vină, se enervase doar de la atâtea nereuşite. Conduce o Dacie 1310 albă şi se gândeşte la următorul pas. „Aş vrea să pot conduce şi un utilaj din întreprindere. Să iau şi categoria C.” Are de gând să le arate că o poate şi pe asta.

Pe propria piele, Florin şi-a dat seama că e greu să fii şofer fără să ştii să citeşti: „Te duci udeva şi zici: Băi, sunt la Vaslui, nu la Brăila!”

Acestea sunt micile lui victorii şi lucrurile care fac diferenţa.

Mai are un vis: să fie în stare să pună două salarii deoparte, să poată cumpăra un calculator, „să înveţe şi ăştia mici mai bine”.

***

E duminică după-amiază şi, după ce şi-a terminat programul la şcoală, Bob dă o raită cu Dacia prin cartier. Din vară, Lacu Dulce are şi un parc pentru copii, ridicat pe o fostă groapă de gunoi. Localnicii au început s-o cureţe singuri, cu lopeţile, ca să-i stârnească pe cei din Primărie. Au vrut să le arate că merită şi ei un parc şi sunt în stare să şi-l îngrijească.

Locul e o întindere cu pietriş cenuşiu delimitată de restul peisajului printr-un gard verzui din sârmă subţire. Pe margini şi pe fundal a rămas o bucată din realitatea trecută: un tăpşan pleşuv pe care mai lenevesc câteva peturi şi hârtii. În spate, ca o femeie istovită se întinde lacul din cartier – locul preferat al pescarilor. Liniştea o sparg copiii cu râsete scurte, dându-se pe balansoar, în scrânciobe galbene sau alunecând pe un topogan roşu.

La o interesecţie, un tip se apropie de maşina lui Bob. Poartă o geacă din scai gri metalizat, o ciupilică ca la hip-hop şi în fiecare ureche îi luceşte câte un cercel din sticlă. Îşi ţine mâinile în buzunare şi se propteşte cu adidaşii în noroiul de lângă roată. Bob deschide geamul:

„Ce faci, mă?”

Tânărul se bălăbăneşte pe picioare şi-şi ia avânt să întrebe:

„Bă, mă înscrii şi pe mine la şcoală?”

Are vreo 20 de ani.

Comments

    Leave a Reply