Regizorul japonez Sion Sono, un excentric cu 46 de filme la activ, în trei decenii de carieră și-o listă de vreo alte câteva zeci de premii, are dedicată o restrospectivă la TIFF. „Am acceptat să vin pentru că am fost surprins când am aflat că o să am zece filme în festival”, glumește Sion Sono, care, altfel nu prea zice da cu ușurință la invitațiile în festivaluri – și primește destule, internaționale. Ca să vă faceți o idee de ce se zice că-i excentric, lungmetrajul lui Love exposure e povestea unui tip care decide să bifeze toate cele zece păcate, în macro, despre conflictele care țin de om și de religie. Am stat de vorbă vreo câteva minute și cred că ce povestește e una dintre acele definiții ale artei care vor rămâne. Citiți mai jos, într-un edit în stil american, de tip discursiv (în care întrebările dispar) – curgea prea bine ce povestea Sion Sono ca să nu fac asta. 🙂
Sion Siono si sotia lui, la Casa TIFF
„Am o personalitate multiplă. Câteodată sunt serios, alterori mă joc. Demult, am fost poet. Acum doi ani am avut o perioadă în care-am fost actor de comedie. Așa e și când fac filme, dintr-o dată mă schimb. Cred că cei care vor să facă filme independete le fac. Și în America sunt filme independete, dar nu mi se pare că-n lume s-a născut o mișcare masivă în această privință. Însă mi se pare că o parte din magia ei a dispărut. De exemplu, și Star Wars se voia a fi independent. Pe vremea aceea, George Lucas a folosit niște scenariști necunoscuți și era un film pe care l-a făcut fără să se gândescă la el ca la un business. Azi există o delimitare clară, business-ul e business și filmele independente sunt filme independente – dar tot nu există o plajă largă de desfacere pentru ele. În ce mă privește, sunt un pic diferit de restul celor care fac filme independete. În Japonia, dacă faci un film independent, lumea se-așteaptă de la tine să-l păstrezi domestic, să aibă o circulație restrânsă. N-am putut să suport așa ceva, am dorit să-mi scot filmele-n lume și să mă bucur de ele alături de alți oameni cărora li s-ar putea părea interesante. Nu mă deranjează că se spune că sunt excentric. M-am născut așa. Să vă spun o poveste de pe vremea când eram în școala primară. Într-o zi m-am întrebat: „De ce trebuie să port haine când mă duc la școală?” Și m-am gândit să mă duc o dată fără haine. Am deschis ușa și-n clipa aia toți colegii au fost șocați și, bineînțeles, profesorul s-a supărat. Ei, după ce-am făcut asta, am știut ce se întâmplă. Ce vreau să zic cu asta e că nu poți știi niciodată ce-o sa se-ntâmple dacă chiar nu faci un lucru. Ar fi fost oare posibil ca lumea să mă accepte? În ceea ce mă privește, totul e experimental. Așa e și viața, așa e și filmul. Și ăsta este unul dintre motivele pentru care filmele mele sunt atât de diferite. Pentru că mă-ntreb: Cum ar fi să fac o comedie erotică în stil italian, ce s-ar întâmpla? Filmele mele sunt despre percepția noastră care nu se potrivește cu realitatea. Uite, altă poveste din școală: Eram responsabil de filmarea unui discurs al directorului școlii, despre care se știa că e un tip pervers. Trebuia să-i fac un close-up, dar în loc să-i filmez fața, i-am filmat șlițul pantalonilor. E o poveste care poate părea ciudată, dar ce mi s-a părut mie de fapt ciudat era că toți oamenii stăteau drepți în fața lui și-ascultau cu seriozitate ce avea de zis, deși el era un bătrân pervers și toți știau asta. În Japonia, treaba e simplă. Ce e foarte important e moralitatea și legea, iar persoanele care deviază câtuși de puțin de la acestea sunt oameni răi. O aventură devine la fel de gravă ca o crimă. Or, cu cât ne supunem mai mult, cu atât devenim niște inadaptați. Ce spun eu și în filme e că în loc să trăim într-o lume în care suntem presați și restrânși și ne e greu să respirăm, ar trebui să acceptăm că ne naștem toți niște ciudați și să ne relaxăm. „
No Comments