denemebonusu.com | canlibahis11.com | bahis | betting site | kupon

Carte Interviuri

Spaimele Antoanetei Ralian: „A trebuit să-mi înfrâng propriile tabuuri”

28 iunie 2020

Îmi amintesc de serile când mergeam împreună la Ateneu, locuiam aproape și veneam s-o iau și s-o însoțesc, mergea greu din cauza unei probleme la șold și în baston. Era mereu machiată, îmbrăcată colorat și-avea ascunsă o bomboană în geantă pe care mi-o ofera complice la pauză cu un fel de cochetărie apusă, pe care-o mai citești doar în cărți. Una dintre cele mai mari traducătoare ale noastre din limba engleză, doamna Antoaneta Ralian, avea cele mai spumoase povești despre scriitori și universul lor – a fost chiar prietenă cu Iris Murdoch – iar pe Henry Miller l-a tradus ca nimeni alta, și făcea documentare prin cartier pentru cuvintele porcoase – ghilimele de rigoare.

Acum, dacă ne-am fi auzit la telefon, poate m-ar fi întrebat cum este la mare și mi-ar fi povestit pățănii din călătoriile pe vase de croazieră când s-a lăsat și de fumat.

Antoaneta Ralian mărturisea într-un articol pentru Adevărul: „Prima dată când am citit Henry Miller era pe la 16 ani. Am avut o educaţie de familie mic-burgheză de provincie, destul de puritană şi moralistă, şi a fost foarte şocant şi incitant să citesc toate pasajele acelea de un erotism debordant, luxuriant. Iniţial, l-am citit în franceză. Şi cuvintele spuse pe şleau – aşa cum le-a numit Nicolae Manolescu -,„cuvinte în pielea goală”, nu m-au şocat atât de tare cum m-au şocat mai târziu. În grafia românească parcă sună mult mai dur, mai vulgar decât în engleză. Dar niciodată n-aş fi crezut că o să ajung să le transpun eu în româneşte. Iar pe Henry Miller, când îl traduci, nu-l poţi traduce cu frunze de viţă…

Aşa că m-am străduit în traducerea asta – a fost o traducere grea şi lungă, cinci volume din Henry Miller – să-l scot la iveală pe marele scriitor şi să mă descotorosesc de tot ce ar fi putut fi considerat vulgar. Acolo unde este artă nu poate fi vorba de obscenitate: un nud al lui Michelangelo nu este obscen. La început îmi era teamă. A trebuit să-mi înving propriile tabuuri, propriile baricade. Să trec peste mine. Sunt cuvinte în Henry Miller care nu mi-au traversat niciodată buzele şi pe care n-aş putea să le pronunţ. Pot să le scriu, dar n-aş putea să le rostesc.

Nu pot traduce un scriitor până nu mi-l însuşesc. O fac printr-o lectură foarte atentă şi prin încercarea mea de a gândi cu gândurile lui, de a simţi cu sensibilitatea lui. Citesc în special noaptea – sunt noctambulă. E obligatoriu să-l înţelegi pe cel pe care îl traduci. Să-i pătrunzi nu numai textul, ci şi subtextul. Scriitorul poate să îţi placă sau nu. O singură dată am fost criticată, deşi s-a scris foarte mult despre traducerile mele – am orgoliul să decupez din ziare ce a apărut, păstrez saci plini de decupaje. A apărut în ziarul „Cuvântul” un articol al unui tânăr scriitor, foarte urban şi scris foarte frumos, cu multă deferenţă la adresa mea, dar în care eram şi certată că am folosit sinonime. Articolul se numea „Ştoiul şi fofoloanca” şi erau sinonime pe care le folosisem în traducere. În celelalte cărţi mi-am dat drumul copios. Traduc mereu pe un fundal muzical. Îmi creează o stare de bine, de tihnă. E o undă de frumos şi am impresia că ceva din muzica pe care o ascult pătrunde în cuvintele pe care le scriu. Ascult şi muzică hip-hop, Paraziţii. Nu vreau să mă ancorez în trecut, să mă anchilozez. Traduc de 56 de ani şi scriu doar de mână. O spun cu ruşine în faţa generaţiei tinere. S-a creat un fel de intimitate între mine şi hârtie, un fel de relaţie senzuală între cuvintele pe care le scriu sau cele pe care le tai. Am un computer, dar care stă şi se uită la mine şi, uneori, am impresia că râde în hohote când mă vede cum scriu de mână. Noaptea mi se întâmplă să mă gândesc la cuvinte sau să îmi vină o idee şi să mă ridic din pat să o notez ca să n-o uit.

Dar nu pot să spun că sunt o obsedată. După ce îmi apare o traducere, mi-e frică să o recitesc ca să nu am o reacţie de tipul: „Vai de mine ce stupidă am fost, cum am putut să scriu asta!”. Dintr-un instinct de apărare nu le recitesc. A traduce, pentru mine, este o pasiune. Sunt şi rebusistă, îmi place să dezleg şi cuvinte încrucişate, şi asta îmi ascute mintea, cred. O traducere e o enigmă pe care o dezlegi. Când reuşeşti să transpui ce a vrut scriitorul, dar cu cuvintele tale, care să meargă la inima cititorului, ai o satisfacţie colosală. De pildă, când am tradus „Spre far” de Virginia Woolf, am plecat într-o vacanţă la Mangalia şi în fiecare zi făceam drumul până la far, pur şi simplu ca să ascult muzica valurilor, să pot să o redau în ce scriam. Într-o traducere, totul este autorul. Dar pe autor îl filtrez, îl transpun prin puterea mea de înţelegere şi de exprimare. Eu sunt vioara a doua.

De multe ori mă socotesc un fel de alter-ego al scriitorului, cu care încerc totuşi să fiu în relaţii bune, chiar dacă e mort, dacă e fantomă. Am fost prietenă timp de 25 de ani cu scriitoarea britanică Iris Murdoch. Iar „ Marea, marea” mi se pare una dintre cele mai reuşite traduceri ale mele pentru că am făcut-o din dragoste pentru Iris Murdoch şi pentru cărţile ei. Dar niciodată nu am vorbit cu ea despre traducere. Murdoch emana în momentul când am cunoscut-o, într-o cârciumioară englezească, o simplitate fantastică şi căldură umană. Odată a început să-i pună întrebări unui tânăr străin care stătea într-un pub lângă masa noastră. A început cu întrebări domoale şi, până la urmă, l-a făcut să-şi povestească întreaga viaţă. M-a făcut să mă gândesc că, de fapt, aşa se scriu cărţile, cu frânturi din viaţa adevărată”.

Comments

    Leave a Reply