Încă o data, vizionarismul aparține literaturii și mai puțin analiștilor globali.
Am trăit victoria lui Trump aici la București acum câteva seri, împreună cu alți vreo 800 de oameni în Sala Mare a Teatrului Național. Se încheia Festivalul Național de Teatru cu montarea unui mare regizor rus, Lev Dodin – Livada de vișini de Cehov.
Livada de vișini e ultima piesă de teatru scrisă de Cehov. A avut premiera în anul 1904, la Moscova, în regia unei alte legende, Stanislavski. Peste 13 ani, în 1917, peste Rusia se lăsa “revoluția” și Uniunea Sovietică se ridica.
Cu montarea lui, Lev Dodin a făcut înconjurul Americii în acești ani contemporani.
În sala de la Naționalul bucureștean, scaunele alfel roșii erau acoperite cu niște huse din pânză albicioasă, iar cele trei uși de acces fuseseră transformate în intrări din lemn pentru actori. Eram toți în casă, eram toți în livadă.
E o liniște de marmură și sub ochii împietriți ai proprietarei moșiei, Ranevskaia, tânărul comerciant Lopahin proiectează pe o pânză cât scena viziunea lui despre livada de vișini. O să tăiem copacii. C-un arătător de școală, Lopahin sare de pe-un picior pe altul. Și-o să construim case de vacanțe – pătrate cu imagini se derulează unele după altele ca într-un tablou de Andy Warhol – și-o să scoatem bani după bani. Nu-i așa că asta e salvarea?
“Artistul va spune mereu nu știu, vreau să înțeleg. De aceea, teatrul e o formă de cunoșatere. Politicianul va spune mereu că știe. De aceea, istoria se repetă.”
Lev Dodin, regizor, la discuția cu publicul de la București
“Casa, livada sunt acum total lipsite de valoare; doar pentru membrii familiei Ranevskaia ele mai au sens şi valoare sentimentală. Pentru outsiderii trăitori în prezent, vişinii nu reprezintă decât nişte pomi inutili, care trebuie tăiaţi cu toporul pentru a face loc planurilor, noilor idei. La repetiţii, foloseam un exemplu – de parcă ar veni cineva şi ar spune: „Muzeul Ermitaj trebuie dărâmat şi în locul lui construit un complex de agrement modern, înconjurat de hoteluri, ca să atragă turişti”. Eu nu înţeleg cum cineva poate gândi astfel, dar persoana care gândeşte aşa nu poate înţelege indignarea mea. Fiecare dintre noi, care nu suntem personaje din piesă, avem motive să ne aşezăm şi să spunem: peste 200–300 de ani viaţa se va schimba, totul va fi alfel, va fi mai bine. Sunt convinsă că peste 200–300 de ani oamenii îşi vor mai aminti de Cehov, oamenii viitorului vor spune aceleaşi lucrul despre ce va urma pentru ei. Speranţa e parte a naturii umane. Sentimentele sunt aceleaşi, emoţiile la fel. Istoria se repetă, din nefericire.”
Elizaveta Boyarskaya, actriță, într-un interviu pentru FNT
În momentul culminant, Lev Dodin iese din text și ni-l aduce pe Lopahin în mijlocul scenei. E un victorios schimonosit și ros de propria răzbunare, golit de iubire, dar în sfârșit poate spune că de jos, de unde era, s-a ridicat, a triumfat pentru toți anii în care a fost, așa cum a simțit-o el, sub dominația aritocrației.
Lopahin începe să danseze, plescăie și lovește cu tălpile în lemnul scenei. Cu vocea îmbătată, cântă I did it my way, a lui Frank Sinatra.
Apoi, se lasă din nou liniștea.
Unul câte unul și parțial nebuni fiecare părăsesc scena.
Poate că singurul lucru care lipsește din piesa lui Cehov e mass-media.
O părăsim și noi, știind că nicio parte nu e perfectă.
