Ada Solomon, primul producător român în cursa pentru Oscar: „M-am gândit să renunț la meserie, prietenii nu mă mai sună, alții mă invidiază și am ajuns să mă urc pe scene ca-n autobuz”

Ada Solomon este producătorul unei generații. Timp de 24 de ani, a produs 50 de filme și-a deschis un drum pentru cinematografia românească. Pentru Poziția copilului, regizat de Călin Peter Netzer,  a adus Ursul de Aur, cel mai mare premiul de la Berlinală, acordat vreodată României. Cu Aferim!, regizat de Radu Jude, Ursul de Argint pentru regie. A produs primul scurtmetraj românesc selectat vreodată la Festivalul de la Sundance – Lampa cu căciulă, tot în regia lui Radu Jude, iar alături de regretatul Cristian Nemescu a ajuns pentru prima dată la Cannes. În această noapte  se acordă Premiile Oscar, iar Ada Solomon e din nou pe listă, fiind primul producător român în cursa pentru Oscar, pentru colaborarea cu regizoarea Maren Ade cu filmul Toni Erdmann – ale cărui filmări au avut loc chiar la București și-au inclus în distribuție mai mulți actori români.

O știți și de pe scenă, pentru discursurile curajoase despre a răzbi în România făcând cultură în lipsa unui sistem real de susținere. Încă o enervează că statul nu înțelege cultura ca motor al națiunii și valoarea cinema-ului ca produs cultural.

A început făcând totul,  la casa de producție Domino Film, de la secretariat la organizare de transporturi și, mai târziu, lucrând la filme precum Asfalt Tango și Filantropica. A lucrat și împreună cu Franco Zefirelli.

Când nu e Ada Solmon producător,  îi place să meargă la cursuri de dans contemporan – un loc unde se simte ea însăși și liberă.

În interviul pe care mi l-a acordat în birou de la casa ei de producție, Hi Film, cu câteva zile înainte să plece la Premiile César – „nu voi merge la Oscar, mă duc la César, cineva trebuie să acopere și acolo” – o să-i descoperiți povestea și lecțiile învățate pe drum, un drum care-a conincis cu creșterea României din anii de după Revoluție, până acum, și, mai ales,  o să descoperiți din lucrurile mai puțin văzute ale omului din spatele producătorului. 

 

 

***

Sunt 50 de filme în producția cărora ați fost direct implicată și 24 de ani de când ați devenit producătorul unei generații. V-ați imaginat vreo clipă unde veți ajunge?

În 2006, când a fost selectat la Festivalul de la Cannes în Semaine de la Critique Marilena de la P7, scurtmetrajul regizat de Cristian Nemescu, băiețelul meu cel mic avea patru luni. Am decis să-l înțarc. Mi-am zis: Poate e singura dată în viață când o să am ocazia să fiu la Cannes. Și nu regret nicio clipă.  Nu știam ce va urma, cum nu știam că va fi prima și ultima data când voi fi alături de Cristian Nemescu la Cannes… Cum a fost acel Cannes, unde eram cinci oameni îngrămădiți într-un apartament de două camere, cu resurse foarte puține și încercând să ne prezentăm cât mai demn și în același timp să ne bucurăm de tot ce este în jurul nostru, n-a mai fost niciunul.

Cum vă amintiți începutul poveștii?

Am avut șansa să construiesc liber. Avantajul de a face parte din generația de decreței: imediat după ’90, dacă voiai să faci, puteai. Nu exista nimeni care să știe mai bine sau să-ți dea peste degete. Te loveai cel mult singur cu capul de pragul de sus, țineai minte vânătaia, învățai și mergeai mai departe.

„Nu era ceva de pierdut, pentru că n-aveai absolut nimic”

Această libertate implica și un risc la fel de mare?

Nu era ceva de pierdut. Pentru că n-aveai absolut nimic. În film, am început ca asistentă de producție. În apartamentul de pe Grigore Alexandrescu, și apoi de pe Doctor Felix, Domino Film a fost și școală, și loc de muncă, și comunitate de prieteni, și casă. Eram un fel de fac totum. Trebuia să coordonez transporturile? Trebuia secretariat sau să se ocupe cineva de masă? Făceam. De la asistenții de regie, acești generali de platou, am învățat cum să gândești în avans ce trebuie să se întâmple la filmare. Le sunt recunoscătoare lui Daniel Bărbulescu, lui Emil Zlotea, explozivei Doina Cărădan – era o prezență foarte specială la filmare. De la Cristian Comeagă am învățat ordinea – sunt foarte dezordonată în viața personală. Am lucrat cu artiști și cineaști extraordinari cum sunt Vivi Drăgan Vasile, care a pus bazele deschiderii de azi pentru cinematografia tânără, la FAV, sau Adrian Enescu, de la care am învățat ce înseamnă nu doar o coloană sonoră, ci și muzica, sunetul în sine, ambianța unui film, i-am cunoscut pe Ovidiu Bose-Paștina, Mircea Veroiu și Nae Caranfil, ale cărui scenarii pentru Asfalt Tango și Filantropica s-au scris pe biroul de lângă biroul meu.

Povesteați că ați trăit o experiență neplăcută cu un regizor legendă al cinematografiei mondiale, Franco Zeffirelli. Ce ați înțeles din ea?

Că trebuie să-mi spun ofurile. Puroiul, atunci când se adună, dacă nu e scos afară, sapă. Iar cicatricea se vindecă mult mai greu. Contrar părerii că sabia nu taie capul plecat, e mai sănătos să faci exercițiul de a-ți ține coloana dreaptă, pentru că statul încovoiat dă dureri de durată.

În 2006, când a fost selectat la Festivalul de la Cannes în Semaine de la Critique Marilena de la P7, scurtmetrajul regizat de Cristian Nemescu, băiețelul meu cel mic avea patru luni. Am decis să-l înțarc. Mi-am zis: Poate e singura dată în viață când o să am ocazia să fiu la Cannes.

„Mă duc în colțul meu și ori plâng, ori dau niște pumni într-o pernă. Și apoi mă întorc și zâmbesc”

V-a rămas vreo întâmplare din perioada petrecută la Domino Film, peste ani, ca o lecție despre meserie?

La una dintre zilele de început de la filmările pentru Asfalt Tango al lui Nae Caranfil, m-am dus hotărâtă la șoferii de camioane de pe platou și le-am făcut niște observații ferme – aveam  și un aer superior – că puseseră camioanele aiurea.  Atunci, unul dintre ei a venit și mi-a explicat cu răbdare de ce se află camioanele acolo și de ce acela este locul lor și nu altul. Era în anul 1995, eram pentru prima dată director de producție și cea mai tânără din echipă.  Mi-a fost foarte rușine și am înțeles că, întotdeauna, mai întâi întreb, apoi judec.

Contrar părerii că sabia nu taie capul plecat, e mai sănătos să faci exercițiul de a-ți ține coloana dreaptă, pentru că statul încovoiat dă dureri de durată.

Au fost și unii care v-au spus să vă opriți din ce faceți, că nu e treaba unei femei?

N-am avut niciodată problema asta. Am înființat Hi Film, propria casă de producție în 2004 pentru că la Domino nu mai aveam unde să cresc. Și nu eram pregătită să mă plafonez la treizeci și ceva de ani.

Când ați simțit că e un avantaj că sunteți femeie și când v-a fost greu?

Producătorul e cel care susține viziunea artistică a cineastului, mai ales că vorbim despre filme de autor. Mi-a fost ușor ca femeie, pentru că instinctul matern te face să privești întotdeauna echipa și relațiile de lucru ca pe cele dintr-o familie, iar dincolo de asta, ca om care nu are o personalitate de artist, pentru că n-am avut partea de orgoliu. Și mi-a fost greu fiindcă o vreme am fost judecată. Când am înființat Hi Film, mulți au spus: Păi, da, bineînțeles că face, fiindcă e soția lui Solomon!

Cum lucrați cu propriul ego? Mă gândesc că mai sunt dăți când îți mai vine și să dai pe-afară, e omenesc.

Mă duc în colțul meu și ori plâng, ori dau niște pumni într-o pernă. Și apoi mă întorc și zâmbesc. Nu poți să te superi pe copilul tău, oricâte boacăne ar face. Și, oricum, e mult mai confortabil să zâmbești decât să strângi din dinți. Acum, nu știu dacă recomand ce fac eu. Probabil că e mai bine să nu cheltui mai mulți bani decât ai pentru ca filmul să iasă cum trebuie, de exemplu.

 

„Dacă ne ancorăm doar în trecut, riscăm să nu mai vedem frunzele și că a ieșit soarele, pentru că ne uităm doar la rădăcini”

V-ați implicat și în modificările legislative pe zona de cinematografie. Multe lucruri au evoluat, însă nu putem vorbi despre o așezare. De ce?

Pentru că în continuare nu este înțeleasă cultura ca motor al națiunii. Și nu se face distincția între cinema-ul produs cultural, și cinema-ul ca divertisment. Filmul a fost cel care a așezat România pe o hartă internațională foarte selectă, și a oferit astfel deschidere și altor arte. Dar este vorba despre film ca produs cultural. Or, la noi există în continuare o dezbatere întreagă despre motivele pentru care cinema-ul trebuie subvenționat. În ce măsură el e divertisment și teatrul nu e? În România, ajungem să vorbim mereu despre abordări diferite. Despre o abordare spre viitor, și una care este prea ancorată în trecut. Viitorul se construiește valorificând patrimoniul, dar punându-l în valoare prin mijloace care să atragă publicul actual, viu, inovator, cel care face, până la urmă, ca lucrurile să progreseze. Dacă ne ancorăm doar în trecut, riscăm să nu mai vedem frunzele și că a ieșit soarele, pentru că ne uităm doar la rădăcini.

Sunt foarte timidă. Imaginea pe care lumea și-o construiește despre mine are mică legătură cu cine sunt eu cu mine în  fața oglinzii. Și asta face parte tot din experiența succesului.

Fiindcă vorbiți despre a investi în deschiderea de noi drumuri, în alegerile filmelor pe care le-ați produs, un nume e constant: cel al regizorului Radu Jude. E un drum întreg pe care l-ați parcurs împreună. Ce v-a făcut să aveți încredere în el?

Chiar glumeam și cu soțul meu, Alexandru Solomon, care n-a interferat niciodată în alegerile casei mele de producție, cu atât mai puțin pe partea de ficțiune, că am făcut mai multe filme cu Radu decât cu el. Pe Radu Jude l-am întâlnit pe platourile de filmare ale unui film american, un muzical trăznit, la care era asistent de regie, eu fiind line-producerul din partea română. Și, cum se întâmplă când petreci două luni pe platou, schimbi impresii și începi să-i cunoști pe oamenii cu care lucrezi. Ce m-a uluit a fost faptul că citise cartea despre Paul Klee scrisă de soacra mea, Yvonne Hasan. Felul în care îl preocupa, considerațiile lui despre arte vizuale, despre perspective, m-au stimulat. La ceva timp după aceea, Radu a venit cu ideea de a face scurtmetrajul Lampa cu căciulă. Discursul pe care mi l-a ținut despre cum și de ce vrea să facă filmul, alături de prima impresie pe care mi-o făcuse – are o personalitate enciclopedică, și nu folosesc vorbe mari – m-au făcut să zic: Da, hai să încercăm. Și am încercat… Fiindcă am picat de două ori la CNC cu proiectul, și apoi am mai încercat o dată. La Festivalul de la Sundance, unde Lampa cu căciulă era primul film românesc selecționat vreodată în festival și eram și eu la ceremonie ca să văd cum e, când au anunțat că ia premiul, mi s-au tăiat genunchii și zece secunde pur și simplu nu am putut să mă ridic de pe scaun. Și mi s-au umplut ochii de lacrimi pentru că m-am gândit din nou și la Cristian Nemescu și Andrei Toncu, care ne-au părăsit așa devreme. Și-ar fi dorit foarte mult să ajungă la Sundance și n-a fost să fie…

Momente când să vreți să renunțați la meserie ați avut?

Da. Și s-au întâmplat de curând. Succesul este o capcană. Dacă mâine mă duc la piață, nu știe nimeni cine sunt și nici n-a auzit vreodată de vreunul dintre filmele pe care le-am produs. La fel dacă mă duc să-mi plătesc lumina, sau gazele. Și mai ales când mă duc la spital. Este o falsă idee că ar fi vorba despre o mare poveste. N-are nimeni habar despre ce fel de ambasador este filmul românesc și alte astfel de lucruri care nouă ni se par prezente. N-i-m-e-n-i. Îți trebuie un echilibru în tine, în familie și în jur, altfel e extrem de ușor să-ți pierzi mințile.

La ce vă referiți când spuneți acest să-ți pierzi mințile? E vorba despre niște gânduri care vă vin în minte sau despre niște lucruri care pur și simplu se întâmplă?

E vorba de raporturile cu oamenii din jur: o seamă de prieteni care apar peste noapte, și alții pe care îi simți distanțându-se peste noapte. Nu știi de ce, nu-ți spun de ce. E dureros. Îți vine să strigi: Sunt aici! De ce lumea nu te mai caută, nu te mai invită la un film? Când, în fine, îndrăznești să deschizi gura să întrebi dacă e vreo problemă, ți se răspunde: M-am gândit că n-ai timp sau că ești plecată, sau că nu mai vrei. Mai sunt invidiile, pe care nu le înțeleg, fiindcă nu cred că în viață contează pe câte covoare roșii ai mers, ci ce-ai lăsat în urmă. Experiențele pe care le am cu cineaștii, aceste întâlniri sunt de fapt cele care mă îmbogățesc de fiecare dată și cele pentru care îmi doresc în continuare să lucrez, la fel cum mă motivează gândul că un film ar putea mișca pe cineva din public. Și, de la o vreme, am început să am senzația că nu mă mai bucur, că funcționez ca o rotiță într-un malaxor. Am ajuns să mă sui pe scene ca-n autobuz, fără să mai simt nimic la nivel personal, deși știu, pragmatic, ce înseamnă această recunoaștere pentru fiecare film și că asta îi prelungește viața publică.

„Mă încurajează oameni pe care nu îi cunosc. Îmi scriu că datorită filmelor în care mă implic și a felului în care vorbesc despre România s-au simțit mândri că sunt români”

Ați spune că sunteți o fire timidă?

Sunt foarte timidă. Imaginea pe care lumea și-o construiește despre mine are mică legătură cu cine sunt eu cu mine în  fața oglinzii. Și asta face parte tot din experiența succesului.

Și cum faceți când susțineți un discurs public? Sînteți prezentă în spațiul public cu vorbe spuse curajos pe scene de-aici, și din lume. 

Cu Poziția copilului, știam că vom lua un premiu la Berlinală, dar nu ne gândeam la Ursul de Aur. A fost un discurs pe care nu l-am pregătit nicio clipă, pentru că habar nu aveam că voi avea microfonul. Aveam fusta până în pământ și pupitrul în față și nu se vedea cum îmi tremură picioarele. Noroc că mi-a rămas exercițiul din anii studenției, când mergeam la cursuri de actorie, să pot să-mi stăpânesc emoțiile în glas. Și că am exercițiul producătorului nevoit să ia decizii într-un timp foarte scurt, astfel încât am putut să-mi aranjez ideile și să livrez ceva coerent. Imediat după discurs, habar nu mai aveam ce-am zis.

„Când am ajuns la Iași, am avut senzația c-am nimerit la Paris”

Dincolo de partea de finanțare, de managementul propriu-zis al filmului, de logisitcă, cred că aveți un rol important și în a-i încuraja, a-i susține pe artiștii cu care lucrați. Pe dumneavoastră cine vă încurajează?

Familia. Colegii de la Hi Film. Și oameni pe care nu îi cunosc. Îmi scriu că datorită filmelor în care mă implic și a felului în care vorbesc despre România s-au simțit mândri că sunt români.

Într-un fel, pe platourile de filmare, ați și fost conectată la o mulțime de realități având și perspectiva artistică asupra lor. Din mijlocul lucrurilor, cum se vede evoluția României?

Îmi amintesc cum călătoream după Revoluție cu microbuzul între Republica Moldova și Moldova noastră pentru un documentar despre femeile de o parte și de cealaltă a Prutului, făcut de Dana Ranga, împreună cu Ovidiu Bose-Paștina și filmat de Constantin Chelba. Și după o perioadă în Republica Moldova, când ne-am întors la Iași, am avut senzația c-am nimerit la Paris. Deși la noi în casă tata asculta Europa Liberă, deși am fost în stradă la Revoluție și, mai târziu, în ’90, am ieșit în Piața Univeristății, adevărata dimensiune a ce înseamnă schimbarea am avut-o în acel moment de reîntoarcere. A fost ca o iluminare despre ce înseamnă, de fapt, libertatea. Am înțeles la ce distanță ne aflăm. Astăzi mă amuză când aud exagerările și înfierbântările că nu s-a schimbat nimic în România în 27 de ani. E la fel de extraordinar ce simt în Piața Victoriei acum, cu ce simțeam în Piața Universității în ‘90, dar un lucru fundamental face diferența: frica, spaima, incertitudinea pe care le aveam nu mai există. Faptul că îți poți expune părerile și poți argumenta în public e unul dintre marile câștiguri ale României.

Un producător n-are voie să fie cu capul în cer, spuneați. Când aveți un răgaz să o faceți, la ce vă place să visați?

La mare. Și, cum zice prietenul Baudelaire, „iubesc norii, norii care se călătoresc, acolo… acolo departe… minunații nori”.

 

 

Comments