denemebonusu.com | canlibahis11.com | bahis | betting site | kupon

Interviuri

Alexandra Dăriescu, pianistă: „Port și acum în portofel legitimația de intrare la Carnegie Hall”

9 aprilie 2017

E prima pianistă româncă de pe scena Royal Albert Hall. Stabilită la Londra, Alexandra Dăriescu a urcat și pe scena celebrei Carnegie Hall și pe alte scene importante din lume. A concertat la Festivalul Enescu, în 2013 și, în urmă cu câteva săptămâni a primit la București, în cadrul Galei Radio România Cultural, Premiul pentru excelență Iosif Sava. Un moment despre care spune c-a făcut-o să-și reviziteze, pe scaunul din sală, o pare din viață, toate momentele carierei de pianistă.

Ne-am întâlnit să povestim în pauza dintre premiere și următorul concert pe care îl susținea la București pe scena Sălii Radio.

Alexandra Dăriescu e plină de energie și râde cald. Încă nu i s-a dus accentul moldovenesc. De loc, e din Iași. Și-n clasa a unsprezecea, a primit o bursă la Conservatorul Regal din Macnhester. Acum se pregătește de un recital alături de soprana Angela Gheorghiu la Opera de Stat din Viena, povestește despre Dinu Lipatti și îl interpretează live la radio BBC 3 și-o să lanseze un proiect dedicat tinerilor: vrea să-i atragă s-asculte muzica clasică. Fără „să țipe, sau să fie cool”, căci Alexandra Dăriescu crede că experiența unui concert trebuie să devină un obicei, nu un singur moment distractiv.  În această toamnă va susține un recital în Festivalul Enescu 2017 alături de violonistul Remus Azoiței.

Dincolo de muzică, Alexandra Dăriescu e și unul dintre muzicienii care comunică foarte bine și-i place să povestească publicului despre ce cântă. „Ce e important e să reușești să spui realmente ceva despre tine, ce e al tău, care îi lasă pe oameni să intre în interiorul lumii tale.”

Iată povestea Alexandrei.

 

***

Aveai șapte ani când ai început să studiezi pianul. Mama ta, care nu este profesoară de muzică, te-a ajutat să te apropii de ideea de a cânta. A intuit că ai putea avea talent?

Visul mamei era de fapt să strângă bani și să cumpere o pianină s-o aibă în casă. A reușit, în ciuda acelor vremuri ale anilor ’80 când era foarte greu. Este o pianină Ceaikovski de culoarea mahonului pe care o avem și acum acasă la Iași.

Cum a fost prima dată când te-ai așezat la pianină?

Îmi amintesc doar că apăsam clapele. În schimb, mi-a rămas perfect în minte momentul când am intrat prima dată în clasa profesoarei de pian: eram într-a-ntâia și m-am simțit atât de mică… Sala avea doar un pian și două scaune, însă pe pereți erau afișe cu muzicieni, afișe înalte cât mine. Pianiști, violoniști, dirijori. Pe unele scria cu litere mari “Concert Simfonic”. M-am intimidat. Profesoara mi-a dat un caiet, a scris toată gama – Do Re Mi Fa Sol La Si Do – și mi-a zis atât: “Până data viitoare s-o înveți”. (Râde)

„La patru dimineața traversam un parc fără niciun bec și o luam la fugă cu ghiozdanul în spate spre Conservator”

Când ai început să-ți dai seama că într-adevăr îți place pianul?

Cred că într-un fel am știut de la început. Mama mă găsea mereu la pianină. N-a fost nevoie vreodată să îmi spună: “Haide, vino să studiezi”. Dacă n-ai voință și nu vrei cu adevărat, n-ai cum. Și astăzi mă trezesc în fiecare dimineață și la ora nouă încep să studiez. Trebuie să-ți găsești acea motivație care să te împingă. Mai ales că studiez de acasă, unde e foarte ușor să zici că mai stai puțin în pat sau la televizor.

Știu că în vremea liceului te trezeai la patru dimineața ca să prinzi rând în sala de repetiții  la pian.

Începusem să învățam după-amiază, de la 12 la opt seara aveam orele de cultură generală. Iar dimineața erau orele de istoria muzicii, teorie, solfegiu, armonie, acompaniament, muzică de cameră. Și ora de pian. Deci, dacă nu mă trezeam de la patru dimineața, nu aveam când să studiez. Am și azi frica de întuneric. Mergeam cu tramvaiul până în Piața Unirii și de-acolo trebuia să traversez un parc unde nu era niciun bec. Și o luam la fugă cu ghiozdanul în spate spre Conservator.

„Trebuie să trăiesc emoția concertului înainte, n-am cum altfel, să simt inima cum îmi bate tare“

A urmat ziua care spuneai ți-a schimbat viața. În clasa a unsprezecea ai primit o bursă de studiu la Conservatorul Regal din Manchester, în Anglia. Cum de te hotărâsei să aplici?

Fusesem la multe concursuri, cred că de asta mai târziu nici nu m-am mai dus. (Râde) Într-una din zile a venit profesorul de istorie și mi-a zis: “Du-te și dă preselecție la Conservatorul Regal din Manchester”. “Cum să mă duc așa, acolo?”, am întrebat. Atunci mi-a explicat că au un sistem de audiții, unde te sfătuiesc mai întâi ce să faci și cum să-ți îmbunătățești tehnica. Când am ajuns la Conservator la Manchester, era plin de piane Steinway. Nu mai văzusem niciodată atâtea, oriunde te uitati era câte un Steinway. Am interpretat Chopin. La final șeful de catedra a spus: “Te superi dacă mai vine cineva să te-asculte?”. Și a mai chemat o profesoară. Am mai cântat o dată, apoi l-a chemat pe decan și am mai cântat și pentru el. M-au lăsat să aștept puțin pe hol cât au deliberat și la întoarcere mi-au zis: “Vrem să îți oferim o bursă de patru ani, să studiezi aici.“  6 mai 2003.  N-am să uit niciodată.

„La Royal Albert Hall am exersat mai întâi cum să intru pe scenă într-o sală atât de mare”

Interiorul sălii Royal Albert Hall

Salutând publicul, la debutul de la Royal Albert Hall

A fost grea adaptarea?

Mi-a fost greu dintr-un singur punct de vedere: am fost foarte apropiată de familia mea. Și faptul că pe atunci nu aveai calculator, nu aveai telefon mobil – dă-ți seama! Am ajuns în Anglia și n-am putut nici măcar s-o sun pe mama să-i spun că sunt bine. Nu a știut nimic de mine până a doua zi, după ce am terminat toate orele la șase seara și m-au lăsat la un calculator să îi scriu un email. Nici ai mei n-aveau calculator acasă, așa că mama mergea la Internet Cafe-urile acelea unde se plătea cu ora. Email-urile noastre erau ca un fel de scrisori – așa comunicam, prin emailuri lungi, eu îi scriam o dată pe zi și ea îmi răspundea.

Alături de soprana Angela Ghoerghiu împreună cu care va susține un regital la Opera de Stat din Viena în martie anul viitor

A fost și o muncă de convingere fiind într-un spațiu străin, a trebuit să le spui oamenilor să vină să te asculte sau nu funcționează așa sistemul?

Faptul că nu am provenit dintr-o familie de muzicieni a însemnat și că nu am știut nicio strategie. Și că nici n-am visat să ajung unde sunt acum. Probabil de asta e și mai mare recunoștința. Shakespeare spune ceva ce îmi place, că ești fericit când n-ai nicio așteptare de la nimeni. E adevărat.  Până la urmă, totul a venit atât de bine din intuiție. Așa a fost drumul meu.

În anul 2015 ai ajuns să fii prima pianistă româncă pe scena de legendă de la Royal Albert Hall. Ce ai făcut în acea zi de dimineață până la momentul concertului?

În primul rând, am exersat cum să intru într-o sală de concert așa de mare și cum mă uit peste tot ca să mulțumesc lumii. Dacă nu te pregătești, așa ceva te depășește. Și au fost așa de multe emoții… Concertul era sold out. În sală așteptau șase mii de oameni. Au venit și Altețele Regale, iar directorul de la Royal Albert Hall a fost prezent ca să-i întâmpine. Ca ritual, în fiecare dimineață înainte de concert fac yoga. Studiez acasă, mănânc un prânz consistent și apoi mă duc la repetiții cu orchestra. Și după aceea mă odihnesc, nu mai fac nimic altceva dacă pot. Rămân la sală și stau mult timp singură. Chiar încui cabina. Oricine ar fi prin preajmă, m-ar lua din starea muzicii.

“Un concert nu trebuie să devină o experiență de tipul: am venit o dată, da, mi-a plăcut, a fost distractiv”

La Festivalul Enescu, în 2013

Cum  gestionezi emoțiile?

Trebuie să tăriesc emoția înainte, n-ai cum altfe, să vizualizez starea pe care o am când stau acolo, la pian. Simt inima cum începe să-mi bată repede și după aia respir. Știu deja că, de obicei, îmi bate inima așa tare doar până încep să cânt.

Concentrarea pe care o are un muzician atunci când interpretează, indiferent de orice zgomot sau lucru din jur, e ceva ce se exersează ca un antrenament?

Când eram mică, una dintre profesoarele mele îmi spunea să mă gândesc la Tom și Jerry, când venea o bilă din aia de billiard și se ducea direct până în pământ, așa și tu când cânți – o bombă dacă vine, nu trebuie s-o bagi în seamă. Continui, așa îți setezi mintea. Odată la un concert unei doamne i s-a făcut rău. Cântam Beethoven. Era deschis balconul și o vedeam perfect de la pian, era exact în raza mea vizuală. A venit ambulanța. Știu că am avut un moment când m-am uitat la dirijor, el mi-a făcut semn să mergem mai departe și am mers mai departe.

Despre debutul la Carnegie Hall din New York ce-ți amintești?

Hotelul unde am stat era vizavi. Înăuntru arăta ca un apartament din Sex & the City, cu garderobă mobilă și cu ferestre înalte. Momentul când am deschis prima dată geamul și-am văzut clădirea Carnegie Hall chiar în fața mea a fost magic. În protofel port peste tot cu mine două lucruri: o poză cu soțul meu și legitimația de intrare la Carnegie Hall. Cât eram acolo, pianistul Andras Schiff ne-a luat și într-o vizită la National Portrait Gallery și l-a rugat pe curator să ne explice de ce sunt așezate lucrările de artă într-un anume fel și care sunt motivele pentru care acela e locul lor și nu altul. Apoi, ne-a spus: “Înainte de a te vedea publicul pe scenă, îți vede afișul. Iar pe afiș nu poza – ci ceea ce cânți, programul, este cartea ta de vizită.”

„Din păcate, lumea a ajuns să creadă că muzica clasică trebuie să devină mai cool, să țipe ca să atragă”

De ce îți place să povestești publicului înainte despre ce vei interpreta într-un recital sau concert?

Îmi place să fac alegeri, să găsesc conexiuni și să spun publicului povestea din saptele programului. În momentul când zici că în 1840, Mendelssohn a scris Variațiunile serioase, iar  în același an, Chopin a scris Scherzo Nr. 2 , deja poți să vezi cum se întâmplau lucrurile în același timp în colțuri diferite ale lumii. Când vorbesc publicului, niciodată nu folosesc cuvinte de specialitate. E vorba despre a comunica ceva care-ți vine din inimă, pentru inimă. De exemplu, toată lumea spune când se cântă muzică contemporană că n-o înțelege. Este normal că n-o înțelege dacă nu i se explică nimic. Sunt foarte multe programe în străinătate care, în momentul când ai cântat o premieră mondială, vine compozitorul pe scenă și explică. E important și măcar să spună ceva despre cum i-a luat două zile sau cinci ani să compună piesa respectivă. Atunci când îi dai publicului un element de care se poate ancora, el înțelege.

 Ai interpretat de curând Lipatti la BBC 3. Este și o formă de-a face cunoscută muzica românească?

Pentru mine Lipatti e modelul pianistului desăvârștit. Dar de ce spunem despre Lipatti că era tot timpul în căutarea adevărului? Ce înseamnă asta? Pentru mine, înseamnă călătoria lui spre a atinge perfecțiunea pe care știa în același timp că n-o va atinge niciodată. E vorba despre faptul că tot timpul când studia, studia în diferite moduri, diferite digitații, fraza diferit. De multe ori, lumea crede că ne-așezăm la pian și șapte ore cântăm același pasaj de zeci de mii de ori la fel. Nu. Experimentezi, încerci feluri noi. Și acum când îi ascultăm pe marii pianiști, tot timpul e ceva ce ne face să spunem: n-am mai auzit ceva să sune astfel niciodată. Asta e frumuseațea de a fi autentic, dar în același timp de a face ceva nou. La BBC 3 am căutat și am interpretat live două piese scrise de Lipatti când avea cinci, șase ani. Foarte dulci.

Se discută des în ultima vreme despre publicul îmbătrânit – simți o amenințare aici pentru muzica clasică?

Uite, la Lipatti mie asta îmi și place, că nu a fost în ton cu moda. A fost atât de adevărat lui însuși. Sunt foarte multe mode acum. Mă uit la Lang Lang, la Yuja Wang. Khatia Buniatishvili. Ei sunt confortabili în pielea lor, ceea ce e foarte important. E personalitatea lor. Dar, când te gândești la un Rubinstein, o să vezi că sunt persoane care au fost adevărate muzicii. Din păcate, lumea a ajuns să creadă că muzica clasică trebuie să devină mai cool ca să atragă și alte audiențe. Eu cred că sunt și alte modalități prin care putem atrage generația tânără la concerte. O să fac public în câteva luni o surpriză la care lucrez de doi ani. Va fi ceva cu adevărat inovator – nu s-a mai făcut până acum. Mi-a venit ideea pentru că am fost într-un turneu în Insulele Canalului, unde oamenii sunt foarte bogați, au bani să vină la concerte și nu au veni. N-am văzut niciun un copil în sală. Și m-am gândit că e responsabilitatea noastră să facem ceva acum, ceva care are integritate și nu țipă ca să aducă lumea la concert. Cei mici se plictisesesc foarte ușor, dar eu cred că atunci când găsești ceva ce rămâne în timp și nu trece o dată cu moda, îi vei avea aproape de tine, fideli pe viață. Un concert nu trebuie să devină o experiență de tipul: am venit o dată, da, mi-a plăcut, a fost distractiv.

 

 

 

 

 

Comments

    Leave a Reply

    cialis 100 mg cialis 20 mg viagracim