De Veronica D. Niculescu n-ai cum să nu te-ndrăgostești.
Este una dintre cele mai diafane și pline prezențe culturale de la noi. Și una dintre cele mai senzoriale autoare, cu un simț aparte pentru tot ceea ce înseamnă gust, miros, înveliș – metaforic sau terestru, le îmbină pe toate într-o energie caldă, angelică, rară.
Îi place să creadă că noi toți citim povești: nu doar de când învățăm efectiv să citim, ci de când le auzim povestite de mama și de tata.
Chiar dacă a terminat o universitate tehnică în 1991 (cu opt pe loc la admitere, cinci ani de facultate, bursă de merit), fericirea și-a găsit-o în scris.
În 2004 și-a făcut debutul în literatură, cu un volum de proză scurtă, iar din 2010 s-a dăruit exclusiv literaturii, scriind și traducând. Primul roman semnat de Veronica D. Niculescu este „Spre văi de jad și sălbăție”, urmat de un volum pentru copii și nu numai: „O vară cu Isidor”, iar cel mai recent roman, apărut în cursul acestui an este „Toți copiii librăresei”.
De curând, semnează și volumul Luchian. Ochii, sufletul, mâna , în seria de biografii romanțate ale artiștilor români lansată de Editura Polirom.
Veronica D. Niculescu este și un munte de cunoaștere – a tradus Vladimir Nabokov și Beckett, în ceea ce s-ar putea numi traducerile de căpătâi ale secolului în care trăim.
„Mă tem uneori că scriu prea serios sau prea trist pentru copii. Însă eu nu mă adresez niciodată copiilor foarte mici. La început a fost aproape un complex, pentru că eu să zicem că ştiu să scriu pentru copii, dar nu ştiu neapărat să vorbesc cu ei. Poate că asta s-a transformat într-un atu. Când am încercat să înţeleg de ce O vară cu Isidor are succes, mi-am amintit ce-mi propusesem: să le vorbesc serios, să nu mă prostesc, să nu mă „cobor“ la nivelul copiilor. Nu ai cum să te cobori! Chiar asta e: nu cobori nivelul, ci îl ridici.”, spunea Veronica într-un interviu pentru Adevărul.
Iată răspunsurile scriitoarei Veronica D. Niculescu la Chestionarul lui Proust.
Cele trei cuvinte care mă definesc.
Consecvență. Obsesie. Vinovăție.
Principala trasătură de carcater.
Cred că perseverența.
Principalul meu defect.
Cred că tot perseverența, rudă cu încăpățânarea, rudă cu obsesia, rudă cu vinovăția. Am multe defecte, și vizibile, și ascunse – comunică îngrozitor de eficient între ele.
Deviza mea.
Nu am. Dar îmi place proverbul „Cine se teme de moarte și-a pierdut viața”. L-am folosit într-un basm, m-am gândit mult la el în ultima vreme.
Cele trei cărți care mi-au influențat viața.
Basmele copilăriei, fără îndoială. Sar peste niște ani și ajung la ultimul deceniu: „Watt” al lui Beckett și „Foc palid” al lui Nabokov – când le-am tradus, deci când le-am citit foarte atentă.
Compozitorii preferati.
Mahler. Satie. Takashi Yoshimatsu.
Pictorii preferati.
Aman, Grigorescu, Luchian.
Modelele din viața reală.
Păsările, plantele, cu seninătatea lor, cu puterea lor de a lua viața așa cum este, o zi după alta.
Ce apreciez cel mai mult la prieteni.
Naturalețea. Firescul comunicării.
Visul meu de fericire.
O cameră la munte.
Ce aș vrea să fiu.
Pasăre, pentru o zi.
Ce aș schimba dacă aș putea întoarce timpul.
Aș îndeplini dorința unui prieten care a murit între timp.
Cele trei filme pe care le-aș revedea oricând cu plăcere.
„Cria cuervos” – Carlos Saura. „I girasoli” – Vittorio De Sica. „Grizzly Man” – Werner Herzog.
Ce aș schimba la România, dacă aș putea.
Mentalitatea că nu poți reuși dacă nu cunoști „pe cineva”.
Care este cel mai mare vis al meu, înca neîmplinit.
Nu răspund. Ar însemna să-mi desenez o barieră în față.
Persoanele și lucrurile care mă fac să zâmbesc.
Copiii, animalele, ierburile scânteind crude în după-amieze de mai, neîncepute, fragede, când lumea stă închisă în casă, renunțând aproape de bunăvoie la libertate.
Ce și cine mă inspira zi de zi.
Tatăl meu, devenit student la 85 de ani, doar ca să-și urmeze un vis. Mama mea, care rareori mai iese din casă și e mâna lui dreaptă. Sora mea, care știe să conducă o afacere și să fie alături de ei.
Păsările, pe care le observ cu atenție și de la care încerc să învăț – că suferința trebuie trăită și-atât. Că disperarea nu ajută la nimic.
Dacă as avea o superputere, aceasta ar fi…
Să iau măcar o fărâmă din suferința lumii.
Seria de interviuri neconvenționale Chestionarul lui Proust lansează o provocare pentru intervievat – să (re)pătrundă în interiorul său pentru câteva minute. Iar pentru public, răspunsurile să rămână online, așa, ca niște mici bijuterii dintr-o bibliotecă a sufletelor, care dezvăluie câte ceva din personalitatea poate mai puțin văzută a fiecăruia.
No Comments