Frumoasa cartea Anitei Diamant, ca o femeie tulburata si stralucinda in intunericul unei nopti de dragoste. Exotica, pentru ca releva o lume indepartata, mistica si incarcata de ritualuri femeiesti. Zbuciumata, fiindca in poveste exista permanent o alternare a ipostazelor stapin-supus, calau-victima, barbat-femeie. Profunda, intrucit coboara in cele mai adinci mistere ale intregului feminin. Si, deloc putin lucru, intriganta, daca ne gindim ca aerul arhaic, supus al unui (imaginat) destin biblic, capata o nuanta discreta de libertinaj, independenta si emancipare a femeii.
Personajul pe care ni-l prezinta romanul Cortul rosu (Editura Polirom, 2007, traducere din limba engleza, note si postfata de Luminita Marcu), in toata splendoarea, incepind cu jocurile copilariei, transformarea copilului-femeie in femeie pe de-a-ntregul, care isi contureaza ochii cu khol pentru a putea „sa vada mai departe”, care iubeste, razbuna, respecta traditiile ori le respinge in taina, e unul biblic, deci unul ancestral, universal, simbolic. Destinul acestei Dina se lasa in miinile autoarei americane si se autogenereaza in fictiune. In fapt, femeia misterioasa e mentionata in Cartea Sfinta episodic, fiind „plasata” intre doi barbati cu povesti puternice, Iacob (tatal ei) si Iosif (fratele ei). Interesant este ca, daca in varianta „originala”, elementul-femeie-Dina apare doar ca sa accentueze prezenta barbatilor si dispare din scena dupa epuizarea misiunii, in fictiune ea rastoarna canonul si da glas femeii si femeilor de pretutindeni. Imbibata, oricum, de feminitate, povestea e dublata si de simboluri incandescente precum cel al cortului rosu, „cortul menstrual”, din care se ridica, o data pe luna, umplind aerul, „mirosul sarat al femeilor”.
Dina moderna si independenta
Insa aceasta celebrare a feminitatii nu are nimic patetic ori melodramatic, in ciuda firului narativ intesat de povesti adiacente, suspine si finaluri (episodice) neasteptate. Ea urmareste, temerar, destinul pasional al Dinei, pentru a-i afla acesteia „finalul” si a compune, in cercuri concentrice, alte si alte universuri feminine care graviteaza in jurul unei societati patriarhale. Aici se contureaza puternic tusele de feminism – voite, tind sa cred – pentru ca, in ciuda traditiilor pe care le poarta in singe, Dina e moderna si independenta, curajoasa si nesupusa, vibranta si vizionara. Iar fericirea ei calda si calma nu se sfirseste in bratele vreunui barbat (acolo zac doar pasiunea si fascinatia complementaritatii), ci in toate femeile care i-au marcat existenta, de la mama cea inteleapta Lea, la Rebeca, bunica-Oracol, cea a carei faima de „ghicitoare, de vindecatoare si de profeta” e raspindita in tot tinutul. Si tot Dina le poarta – pina la epuizare – povestile si le razbuna temerile, sub cerul albastru, de culoarea pietrei de lapislazuli.
„Cind ne-am desclestat, am vazut cit de mult se schimbase in cele citeva luni cind ne despartiseram. Era cu o jumatate de cap mai inalta decit mine si nu mai era nevoie sa-si stringa hainele pe ea ca sa i se vada sinii. Cind am vazut si centura care arata ca deja era femeie, am amutit. Intrase in cortul rosu! Nu mai era copil, ci femeie. Mi-am simtit obrajii dogorind de invidie, in timp ce ai ei s-au inrosit de mindrie. Aveam zeci de intrebari sa-i pun despre ceremonia ei si daca lumea era diferita acum, ca locul ei era diferit.” – Anita Diamant, Cortul rosu
* Articol publicat in Suplimentul de Cultura
No Comments