Film Interviuri

Interviu cu Ada Condeescu, actriţă: „Numai dacă te laşi vulnerabil reuşeşti să evoluezi“

22 ianuarie 2019

Actriţa, care interpretează rolul feminin principal din pelicula „Dincolo de calea ferată“, regizată de Cătălin Mitulescu, povestea unui cuplu care încearcă să se regăsească, spune că singura cale de a trăi autentic este să dai totul.

Actriţa Ada Condeescu poartă un tricou negru, lejer. Vine de la o şedinţă foto, râde şi-şi aranjează părul în timp ce caută relaxarea înainte de interviu. A debutat la doar 21 de ani, cu rolul din „Eu când vreau să fluier, fluier“, în regia lui Florin Şerban. Azi, la 27 de ani, a făcut peste cinci roluri importante în film şi-a luat premii internaţionale importante. Joacă şi-n teatru, şi în proiecte internationale, iar în România tocmai a lansat filmul „Dincolo de calea ferată“, în regia lui Cătălin Mitulescu, în care joacă alături de actorul Alexandru Potocean. „Când am văzut prima oară „Dincolo de calea ferată” a fost o bucurie fiindcă şi pentru mine se aşezaseră lucrurile, dar şi pentru film“, povesteşte Ada Condeescu spunând că spre deosebire de alte proiecte la care a lucrat, premiera filmului regizat de Cătălin Mitulescu a venit fără grabă şi-a existat un timp al poveştii, şi-al aşezării emoţiilor. Ada Condeescu este fiica lui Alexandru Condeescu, critic literar şi fost director al Muzeului Literaturii Române vreme de 17 ani, iar mama sa este de asemenea apropiată de lumea artistică, aşa că a crescut într-o lume artistică cu scriitori, muzicieni, artişti plastici şi actori.

“Dincolo de calea ferată” surprinde foarte bine tango-ul unei relaţii de cuplu şi încercarea lor de a se regăsi – ea rămasă în ţară, el muncind în Italia. Cum e pentru tine acest film?

E un film care aduce emoţia aceea pură pentru care există arta de la bun început, fie că e vorba de pictură sau de actorie. Cred că în această emoţie este magia artei, iar filmul românesc ar trebui să se întoarcă din ce în ce mai des acolo. În acelaşi timp, mi s-a părut foarte greu de stat pe muchie de sabie: să-l ţii pe omul ăla lângă tine, să te îndepărtezi şi în acelaşi timp să-i dai puţin. Citind scenariul, era clar că îmi place de el, că aş vrea să fiu cu el în continuare, dar că vreau şi să-l pedepsesc. Erau atât de multe valenţe şi de sentimente în personajul pe care-l interpretez, Monica, încât, iniţial, m-am gândit că nu ştiu dacă pot să-l fac. Nu i-am spus şi regizorului asta. (Râde) A fost o luptă a mea cu mine.

Ce ai făcut în momentele acelea de căutare a personajului?

M-am dus într-o zonă personală, dar diferită de povestea filmului. Am ales să accesez momente din viaţa reală în care, de exemplu, nu ştii exact dacă vei fi ales. Nu erau experienţe apropiate ca timp, dar erau prezente în mine. Am pornit de aici, şi am mers mai departe pe drumul ăsta de mister. A fost un proces frumos, fiindcă am pornit de la ceva care era real şi am oprit povestea mea exact unde am vrut, în gând şi în imaginaţie, şi-apoi am construit-o în altă parte, în personaj. Cred că e important să pleci de la tine în constuirea unui rol, nu există altă cale reală.

E ceva ce-ţi place în mod special la Monica?

Monica e mamă, însă e foarte tânără şi foarte singură în acelaşi timp. Şi îmi place că dincolo de relaţia cu partenerul ei, care e tulbure, există în ea o parte de maturitate instinctivă. Are nişte reporşuri, are nemulţumiri şi întrebări pentru Radu, dar în ciuda lor, şi-a păstrat energia şi pasiunea de femeie. Ce m-a fascinat de la început la Monica e că nu acţionează prin prisma răzbunării, a unei femei frustrate, ci prin prisma dragostei. Monica şi-a păstrat personalitatea în această relaţie. Are puterea de a fi individuală, deşi îşi doreşte să fie cu Radu. Este o femeie care vrea să-şi recucerească iubitul şi să fie în continuare prada. Dacă mi-aş dori să rămână oamenii cu ceva anume din film este exact starea de vreau să plec, dar aş mai sta… Nici călare, nici pe jos. (Râde) Povestea asta e şi o despărţire, dar e şi un început. Cu multe nuanţe, cu fiecare pas pe caldarâm al acestui cuplu.

Care e cel mai important lucru pentru tine în relaţia cu un regizor?

Să simt că regizorul sau regizoarea este, în unele momente, peste mine. Vreau să trebuiască să îi câştig, să mă lupt. Să aibă sau să spună ceva încât să mă facă să îi urmez – fac foarte greu asta în viaţa de zi cu zi.


Te apropii de personaje într-un mod intuitiv. Ce înseamnă lucrul cu emoţiile, cum le gestionezi?

Mi-e mult mai simplu când lucrez. (Râde) De fapt, răspunsul e că încă nu m-am hotărât dacă vreau să le gestionez. Rolul din „Dincolo de calea ferată“ a venit ca o dezvoltare pentru mine, lucrurile au ieşit natural. De-a lungul timpului, însă, mi-au spus mulţi oameni în care am încredere că nu ar trebui să mă consum atât de mult, să mai apăs pe frână şi să fiu mai cerebrală. Doar că în momentul când filmez, nu mi-e  bine decât dacă dau foarte mult, numai aşa mă simt în largul meu. E adevărat că prima oară când am filmat, în 2009, la „Eu când vreau să fluier, fluier“ aveam mult mai multe emoţii decât acum – dimineaţă, prânz, seară, noapte, imediat după filmare, în ziua de pauză şi tot aşa cât timp s-a filmat -, dar mi-a şi plăcut. Consider şi azi că emoţia de filmare, de trezit dimineaţa devreme, cu tot felul de tabieturi pe care ţi le faci la fiecare film, este un dar. Aşa că nu vreau să-mi controlez emoţiile. Nici n-ar fi corect faţă de publicul meu. Pe de altă parte, cum spuneam, e şi o chestie de egoism, îmi şi place şi mă hrănesc cu asta.

Şi cum te reîncarci în momentele când ţi se întâmplă să fie consumul emoţional foarte mare?

Mi-am dat seama de-a lungul timpului că, dincolo de orice, eşti tu cu tine. Că şi asta e tot responsabilitatea ta. Este, cum spune Stanislavski – deşi din alt punct de vedere – tot munca actorului cu sine însuşi. (Râde)

Ai avut şi perioade dificile până să ajungi la un echilibru?

Am avut. Şi aş minţi dacă aş spune că încă nu am. Doar că, cu timpul, eşti din ce în ce mai mult în control şi devine mai simplu. După ce am terminat facultatea şi după ce am încheiat filmările pentru „Eu când vreau să fluier, fluier“ – aveam la 21 de ani  şi la minte 15 -, m-am lovit şi eu pentru prima dată de veşnica întrebare a actorului: „Bun, am terminat asta, acum ce fac?“. Momentul când am realizat că o să mi se întâmple asta de fiecare dată a fost şi cel când mi-am dat seama că răspunsul vine din cum vorbeşti tu cu tine şi cum te struneşti. Nu e uşor, însă, în acelaşi timp, dacă înăuntrul tău eşti detaşat, atunci eşti un om mai liber.

Ai avut un parcus actoricesc puternic.Roluri în filme bine cotate, un premiu la Sarajevo, Shooting Stars la Berlin, colaborări în filme străine, de curând, un spectacol în regia lui Horaţiu Mălăele. Cum percepi drumul ăsta?

Am avut foarte puţine momente reale în care să stau să mă gândesc sau să simt ce mi se întâmplă. Îmi amintesc odată când am apărut cu un interviu pe prima pagină a unui ziar şi tot acolo era şi Mircea Cărtărescu, pe care îl ador, fiindcă datorită lui m-am apucat de citit când eram mică. Atunci m-am simţit fericită. Însă sunt genul de om care îşi doreşte tot timpul mai mult. Nu stau neapărat să mă bucur când fac un lucru bun. Îmi zic: „Da, bine, hai să trecem peste asta!“. E o chestie rămasă din copilărie, când îţi doreşti ca părinţii să fie mândri de tine şi vrei să le arăţi că eşti din ce în ce mai bun. În ultima vreme lucrez să fiu mai relaxată. Şi mă bucur că vin confirmări de  la oameni la care ţin mult şi care îmi aduc ei aminte: „Stai, măi, puţin, că ai făcut nişte lucruri!“.

Crezi în balanţa dintre muncă şi şansă?

Munca fără şansă în meseria asta este egală cu zero. Oricum, o iei de la zero de fiecare dată când faci un rol. (Râde) Sunt atât de mulţi paşi, şi lucrurile depind atât de puţin de tine, încât dacă aş fi ştiut toate astea la 18 ani, când am dat la facultatea de teatru, cu siguranţă aş fi fugit mâncând pământul. În actorie, pe de o parte, e frustrant că lucrurile nu depind numai de tine, dar pe de altă parte, nu ştii niciodată unde poţi să ajungi. E important să îţi dai seama că acum eşti aici, în România, şi poate peste câteva luni ai şansa să joci cu Al Pacino. Ţi se pot întâmpla, la un moment dat, nişte lucruri care par imposibile. Şi-atunci, mai bine să fii pozitiv. (Râde) Şi să te laşi expus, ţinând încă la luciditatea ta, în loc să te închizi undeva de unde oricum nu poţi evolua, pentru că n-are cum să se întâmple asta dacă stai doar tu cu tine acasă.

Există o discuţie amplă legată de faptul că sunt mulţi actori buni pe piaţă, necunoscuţi, nefolosiţi. Din interior, care e perspectiva ta?

Aş spune că e foarte greu şi pentru noi, oamenii care am fost văzuţi. Nu este nicidecum o garanţie. Chiar şi cu o anumită vizibilitate în Europa, e dificil fără un agent, fără o industrie care să te susţină, fără un star system. După premiile internaţionale, şi eu şi actorul George Piştereanu, ne aşteptam să avem zeci de scenarii în Inbox. (Râde) În România nu există o industrie. Stai şi aştepţi. Hai, cine mai scrie un scenariu? Că poate, poate… Şi la nivel internaţional, suntem o ţară foarte mică. La Berlin, chiar vorbeam cu directoarea de program şi ne gândeam ce e de făcut pentru ţări ca România, Grecia, Italia din ziua de astăzi – care nu mai e Italia lui Fellini -, şi ce se poate face ca oamenii să fie văzuţi.

Eşti un om cu picioarele pe pământ, care-şi păstrează bunul simţ în faţa succesului. Cum faci să-l păstrezi?

Cred că vine din norocul de a fi trăit printre oameni cu minţi extroardinare, dar care ştiau să fie normali. De curând s-au făcut 19 ani de când Petru Creţia nu mai este printre noi. Chiar m-am gândit mult la Petru…  Şi mi se pare trist că nu ştiu dacă o să mai găsesc mulţi oameni cum era Petru, apropo de bun simţ în tot ceea ce înseamnă acest cuvânt. De oameni ca tatăl meu, Alexandru Condeescu. Şi de oameni ca mama, Ofelia. Ei şi-au dat seama că prietenia, dragostea sunt mai importante decât micile urâţenii. Am crescut aşa şi cred că dacă nici asta nu ne poate face să ne menţinem pe linia de plutire, nu ştiu unde-am ajunge.

Spuneai că să dai la actorie a fost cea mai mare nebunie pe care-ai făcut-o că fiindcă erai foarte timidă. Ce-ai pregătit pentru examenul de admitere?

Două fabule. Eram pe scenă la Studioul Casandra şi toţi profesorii erau în întuneric, doar cu nişte veioze mici care luminau pe foi. Aşa era atunci, nu ştiam cine e niciunul dintre ei, încercam să-i mai recunosc după voce. La „Câţi va voi!“ m-am încurcat, m-am şi împiedicat pe scenă, şi-am zis: „Vă rog frumos, pot s-o iau de la capăt?“. Au răspuns că da, monoton. Mă gândeam că asta a fost, gata. La final, eram la cabine şi doamna cabinieră îmi zice: „Niciodată să nu mai faci aşa, mamă! Te încurci? Mergi mai departe! Că nu ştiu ei textul“. (Râde) Am aflat că am intrat pe tren, în timp ce veneam de la Craiova unde mersesem să văd o prietenă într-un spectacol. Luasem cu nouă şi ceva.

Care a fost un moment cheie în facultate când ai simţit că ai reuşit să-ţi învingi timiditatea?

Ţin minte în imagini foarte clare. Primul exerciţiu mai complicat de actorie pe care l-am făcut. Se numeşte „Eu, la mine acasă“. Îţi aduci lucruri de-acasă, îţi făci un fel de colţişor al tău şi, de faţă cu toţi colegii şi cu profesorii pe care abia îi cunoşti, îţi aranjezi locul şi trebuie să faci cam tot ce ai face acasă. Durează vreo 40 de minute, în funcţie de cât de interesant reuşeşti să fie – deci mai e şi presiunea asta. (Râde) Te simţi aşa vulnerabil că îţi vine să laşi totul baltă şi să zici: Dar eu nu mă dezbrac şi mă îmbrac în pijama acasă, uite aşa cum sunt acum, aşa mănânc, aşa dorm! (Râde) Normal că nu poţi să convingi pe nimeni de asta şi după jumătate de oră trebuie să-ţi dai pantalonii jos şi să-ţi pui pijamaua.  Profesorii Ştefan Velniciuc şi Puiu Şerban m-au ajutat enorm în primul an.

Te relaxezi exersând?

Nu. Un exerciţiu funcţionează mai mult ca un declic. Îl faci doar o dată şi pentru prima dată. Şi miza este să-l faci pe bune. Te arunci în situaţie şi oamenii te văd. După aceea, cei din grupă şi profesorii analizează. Îţi spun unde a fost bine, unde te-ai prefăcut, unde ai fost mai conştient de public. Să fii analizat în mijlocul tuturor e greu, te simţi prost, vulnerabil, uneori umilit, dar te ajuta să creşti. Treci un nivel. Fiind un om conştiincios, uneori aveam tendinţa să-mi fac lecţiile de acasă. Mi se părea că dacă nu stau pe text şi nu-mi notez cum să zic replica – vreo trei nuanţe, dacă se poate – nu sunt un elev bun. Tot profesorul Puiu Şerban m-a ajutat să scap de  asta şi să înţeleg de ce trebuie să fii acolo, prezent, în situaţia dată, cu partenerul de joc şi să vezi atunci ce se întâmplă. Mai uiţi textul, mai uiţi unde să pui paharul, dar ce rezultă e real.

Povesteai mai demult că ai avut un blocaj după ce l-ai pierdut pe tatăl tău. Cum ai reuşit să-l depăşeşti?

Tot prin oameni. Trăiesc mult din relaţiile cu oamenii. Acolo îmi caut echilibrul şi cred că blocajele emoţionale pe care le ai le poţi depăşi numai cu ajutorul oamenilor. Indiferent cât de mult vrei să fii un om puternic, până la urmă numai dacă te laşi vulnerabil reuşeşti să evoluezi.

Dacă ar fi să-ţi imaginezi, să te gândeşti la un sfat pe care ţi l-ar da tatăl tău dacă ar mai fi aici, acum, ce crezi că ţi-ar spune?

Mi-ar plăcea să-mi imaginez, dar mi se pare că n-am puterea să îl înglobez pe el. Mi-aş dori să îi placă ce fac. Mereu mă enervează că nu-i aici. De fiecare dată când e un moment important – cum a fost primul meu spectacol de teatru, în regia lui Dragoş Galgoţiu sau acum, cel regizat de Horaţiu Mălăele, sau filmele şi festivalurile – trăiesc o bucurie, însă simt şi că ceva lipseşte: aş fi vrut ca tata să fie acolo. E frumos, dar nu e total. Sunt zile când mă uit în jur şi mă gândesc că aş fi cu totul altfel dacă tata ar mai fi aici. Aş fi mult mai curajoasă.

*Material publicat pe adevarul.ro, pe 29 aprilie 2016

Comments

    Leave a Reply