Am avut șansa săptămâna trecută să moderez o nouă ediție specială, ca să nu zic de-a dreptul magică, la dialogurile #Cercul. Am fost live pe paginile Cărturești & CINEPUB, cu invitatul meu, dirijorul Cristian Măcelaru.
Unii l-au numit românul anului 2020. Străinii îl vânează, literalmente, pentru posturi la unele dintre cele mai mari orchestre ale lumii. Cristian Măcelaru are o poveste de viață pe cât de emoționantă, pe atât de plină de pilde. Vom vorbi despre muzică, despre George Enescu, și mai ales despre puterea de a fi bun. În sensul cel mai larg – ca profesionist, dar mai ales ca om.
Anul trecut, Cristian Măcelaru a fost distins cu Premiul Grammy pentru întregistrarea concertului de vioară al compozitorului Wynton Marsalis, la care a colaborat cu violonista Nicola Benedetti și Philadelphia Orchestra.
În prezent, este dirijor-șef al WDR Sinfonieorchester, director artistic și dirijor principal al World Youth Symphony Orchestra (WYSO) și, din septembrie anul acesta, director muzical al Orchestre National de France.
Interviul a fost o bucurie de tăiat respiraţia. Sunt atât de rari muzicienii precum dirijorul Cristian Măcelaru, cu puterea de a transpune emoţia şi de a vorbi despre muzică cu suflet, pentru oameni. Şi cu atâta modestie şi naturaleţe pentru ceea ce este: unul dintre cei mai apreciaţi dirijori la nivel mondial.
O să vă facă mai fericiţi să-l ascultaţi.
***
Cum ar trebui să se apropie lumea de muzică? Ce aduce muzica clasică și de ce este important să o descoperim?
E un sentiment destul de recent că muzica a fost separată în muzică clasică și muzică populară, să spun așa. Muzica în sine este aceeași. Muzica lui Bach este bazată pe aceleași note, pe aceleași frecvențe în univers. Ca și muzică lui Mozart. Ca și a unui cântăreț sau a unei trupe moderne. Iar faptul că noi am pus aceste categorii în muzică, arată numai cine suntem noi, nu arată cine este muzica. Muzica este aceeași. În realitate vorbind, prin ce definim noi muzica clasică? Pentru mine este o muzică ce mă satisface și din punct de vedere intelectual, și din punct de vedere sufletesc. E o muzică ce mă face să gândesc, dar care și mă face să plâng.
Acest lucru pune muzica aceasta deoparte pentru mine. Și mie îmi place, desigur, să ascult câteodată muzică ce nu mă face să gândesc. Să ascult muzică ce e atât de ușoară, poate mă inspiră să dansez. Dar majoritatea timpului îmi doresc mai mult de la muzică. Iar aceasta este diferența dintre artă și ceea ce trece cu timpul. Muzica clasică devine artă din cauză că are în spatele ei un suport al unei istorii de sute de ani în care fiecare compozitor a contribuit în a face omenirea să aibă o conștiință veșnică. Iar muzica este în ADN-ul nostru ca și oameni, care va rămâne veșnic. Este muzica ce ne reprezintă pe noi, ca și oameni. E o muzică diferită, o muzică ce are această calitate de a sta lângă muzica lui Bach.
Ați urcat pentru prima oară pe scena Festivalului Enescu în 2019, dirijând unul dintre concertele de închidere. Cum a fost întâlnirea dumneavoastră cu George Enescu și cum sună muzica lui pentru dumneavoastră?
George Enescu, pentru mine, a fost o enigmă și încă rămâne o enigmă pentru că, în primul rând, nu există două lucrări ale lui care să fie în același stil muzical. George Enescu și-a reinventat stilul de la lucrare la lucrare. Sigur, există elemente pe care le întâlnim în fiecare lucrare pe care a compus-o, dar de fiecare dată a încercat noul. Iar acest lucru e foarte dificil ca să putem pune punctul. Dar ceea ce am apreciat întotdeauna la George Enescu ca și om au fost calitățile lui ca și persoană. Am avut șansa să întâlnesc destul de mulți oameni care au fost în viață și care au lucrat cu Enescu și toți vorbesc despre același lucru: vorbesc despre un om care era foarte profund, foarte tăcut, un om pe care toată lumea se putea baza, un om care își ținea cuvântul, un om care a dăruit atât de mult, un profesor extraordinar. Și nu mulți oameni cunosc acest lucru despre George Enescu, mai ales în România. George Enescu spunea că, pentru a fi fericit, avea nevoie de o hârtie, un stilou și de un săpun. Ideea de a fi împreună cu muzica. Nu era necesar nimic altceva. Fericirea și-o găsea în muzica dinăuntru.
Dacă lumea s-ar putea pune singură pe note, ca ce compozitor ar suna?
Aș spune Gustav Mahler. Pentru că el a luat din tot ceea ce a existat în viață și a pus în muzică. Pentru mine, a fost compozitorul care a înțeles muzica cel mai bine. A fost compozitorul care în fiecare piesă pe care a scris-o, a pus un univers întreg. De la cântecul de leagăn, la fanfara de război, la corul îngerilor. Absolut totul se găsește. În fiecare lucrare pe care a scris-o. Gustava Mahler este pentru mine compozitorul care ne reprezintă cel mai prodund ca și univers.
Care este unul dintre cele mai emoționante momente pe care le-ați trăit pe scenă și cum a arătat?
Sincer să fiu, foarte recent, primul concert pe care l-am avut după ce a început pandemia, în luna mai a anului trecut. Nu știam la ce să ne așteptăm. Am zis ca oricine vrea să vină, poate să vină la concert, sigur, capacitate redusă în sală, orchestră mai mică. Mulți oameni au rezervat bilete. Și am venit seara la concert, cam cu o oră mai devreme, nu știam ce se va întâmpla. Și pentru cei care au fost în Koln și știu unde e Filarmonica, lângă domnul care reprezintă orașul, pe jos, mergând spre sală de concerte, am văzut mulți oameni adunați într-o linie. M-am gândit că e o demonstrație. Iar pe măsură ce am mers, mi-am dat seama că era coada de oameni care aștepta să intre în sala de concerte. Iar când am ajuns în față și cu mască și cu tot, m-au recunoscut și au început să aplaude. A fost atât de emoționant pentru mine pentru că mi-am dat seama, mai ales după două luni fără contact, că oamenii au nevoie de acest lucru. Nu este doar o fantezie pe care o visez eu, că muzica este esențială într-o societate, este o realitate care este dovedită de această pandemie. Avem nevoie de muzică într-o societate care își dorește să reprezinte ceea ce vine.
Ce sfat i-ați da unui dirijor la început de drum?
Să găsească fericirea în muzică, nu în carieră.
No Comments