Există un moment de grație, sfîrîit în surdină cînd primești răspunsurile la un interviu și le citești pentru prima dată.
Mai ales când este vorba despre sceastă doamnă, cu nume imposibil, Guzel Iahina, cu zîmbetul așa discret și plăpîndă și care scrie ca și cum ar fi acolo în ea tot universul, toată Rusia și istoria ei, toată iubirea și toate frigurile și spaimele lumii, a ajuns să fie un fel de noul reper al literaturii ruse contemporane, dar în sensul ei clasic – de mare literatură.
O iubiți sigur deja din Zuleiha deschide ochii, și-o s-o iubiți și în al doilea roman, Copiii de pe Volga, în traducerea ireală a Luanei Schidu, ambele apărute la Editura Humanitas Fiction – o descoperire pe care au lansat-o pe piață cei de la Humanitas, aș spune – și pe care eu una i l-am trimis și bunicii, Copiii de pe Volga unde dă drumul unor pasaje aproape onirice ca să exprime emoția personajului principal pînă te sfîșie, dar și pînă, uneori, te face, dimpotrivă, să zîmbești dulce și cuprinde întreaga sa iubire pentru Volga, așa cum mărturisește și în interviu.
Dialogurile sînt, poate, cele mai frumoase schimburi dintre oameni și mă bucur că vi-l pot aduce pe acesta. Este cel de-al doilea interviu cu Guzel Iahina, pe cel despre cartea sa Zuleiha deschide ochii îl puteți citi aici.
Și acesta este cu siguranță la fel de fascinant și de intens în profunzimea răspunsurilor, profunzime care caracterizează ambele romane ale lui Guzel Iahina.
Ca de obicei în cazul scriitoarei, întrebările le-am trimis în engleză, iar răspunsurile au venit în rusă și vă sunt aduse în română tot de minunata Luana Schidu, traducătoarea romanelor lui Guzel Iahina.
Ați scris primul dumneavoastră roman, ajuns deja o senzație literară, în descendența marii literaturi ruse, Zuleiha deschide ochii, inspirată fiind de amintirile bunicii și ale exilului său în Siberia. Iată, acum, al doilea roman, Copiii de pe Volga, îi este dedicat bunicului dumneavoastră – profesor de limba germană. Ce v-a inspirat în mod special în povestea și destinul bunicului?
Bunicul meu a fost profesor de limba germană într-o școală de țară. El a făcut facultatea înainte ca Uniunea Sovietică să intre în al Doilea Război Mondial. Când a fost chemat pe front, s-a dus să lupte cu Germania, deși era viitor profesor de limba germană. După patru ani în război, el și-a păstrat dragostea pentru această limbă – după 1945, tot restul vieții lui, le-a predat-o copiilor. Mi-a insuflat și mie această dragoste – aș putea spune că mi-a lăsat-o moștenire: am mers pe urmele lui și am terminat și eu Institutul Pedagogic cu specializarea „profesor de germană“. De aceea, romanul meu despre germanii de pe Volga nu putea fi dedicat nimănui altcuiva decât bunicului.
Pe de altă parte, romanul Copiii de pe Volga nu este câtuși de puțin unul biografic. Viața personajului principal al romanului, profesorul Jakob Ivanovici Bach, este pur ficțională. Într-o oarecare măsură, chiar mitologică: este povestea unui om care încearcă să evadeze din timp, să se ascundă de un proces istoric și să-și ferească familia de el. Principala întrebare a acestui roman este: Te poți ascunde de Timp? Poți trăi într-o țară în afara Istoriei acesteia?
Când a fost chemat pe front, bunicul s-a dus să lupte cu Germania, deși era viitor profesor de limba germană. După patru ani în război, el și-a păstrat dragostea pentru această limbă – după 1945, tot restul vieții lui, le-a predat-o copiilor.
Copiii de pe Volga este un român care are de toate: tumult, istorie, cruzime, putere, sălbăticime, inocență, dulceață, tandrețe, descrieri luxuriante. Și aceeași bucurie a limbajului care vă caracterizează scrierile. Cu toate acestea, peste ele domină un singur lucru: iubirea. Ce reprezintă pentru dumneavoastră relația dintre iubire și frică și cum se contopește în această nouă poveste?
Am putea spune că Copiii de pe Volga este un roman despre cum o mare dragoste dă naștere în inima noastră unor mari spaime și în același timp ne ajută să ne înfrângem aceste spaime. Profesorul Bach se îndrăgostește la o vârstă adultă de tânăra lui elevă, a cărei înfățișare nici măcar n-o cunoaște, fiindcă printr-un concurs de împrejurări această elevă a fost ascunsă de el după un paravan de pânză. Și această dragoste interzisă pentru o femeie mult mai tânără naște în el o spaimă uriașă – aceea de a o pierde pe ființa iubită. Această spaimă îl face pe Bach să-și părăsească satul natal, pentru a se ascunde într-o fermă îndepărtată, pentru a-și ascunde acolo dragostea.
Când cei doi devin soți, deși necununați, li se naște o fiică – și Bach iubește cu patimă acest copil. Această a doua mare iubire a vieții lui îi sporește spaimele. Frica de a pierde omul iubit se transformă în frica de viață în general: Bach duce ani la rând o viață de sihastru și își condamnă întreaga familie la această sihăstrie, devenind de fapt un temnicer pentru fiica adorată.
Dar în cele din urmă iubirea învinge frica – și Bach se silește să renunțe la dreptul de proprietate asupra copilei, s-o lase să trăiască liber în lumea înfricoșătoare. Iubirea se dovedește mai puternică decât frica.
Am putea spune că Copiii de pe Volga este un roman despre cum o mare dragoste dă naștere în inima noastră unor mari spaime și în același timp ne ajută să ne înfrângem aceste spaime.
Avem iubirea lui Bach pentru Klara, iubirea neașteptată a lui Bach pentru fiica sa din flori, iubirea pentru casă și Gnadental, iubirea pentru literatură și pentru viața la țară, probabil iubirea pentru un vis de evadare sau pace. De ce ați ales să abordați tocmai iubirea – un subiect atât de generos și de provocator în același timp, despre care s-a scris secole de-a rândul?
În roman, pe lângă viața eroului principal, este descrisă și viața satului său natal – o colonie germană tipică de pe Volga. Și în istoria acestei colonii se reflectă viața întregii Povolgii germane, ba chiar a întregii Uniuni Sovietice. Sunt evenimente destul de înfricoșătoare: venirea Revoluției din 1917 și lupta cu țărănimea înstărită, Războiul Civil, Marea Foamete din 1921-1922, inimaginabila scară a vagabondajului la nivelul întregii țări, colectivizarea și înființarea colhozurilor, din nou o foamete în 1932-1933, teroarea stalinistă… Fiecare dintre aceste evenimente istorice a costat Rusia Sovietică milioane de vieți. Am înțeles că pentru a echilibra acest material istoric dens era nevoie de o temă luminoasă puternică – și am ales tema iubirii. Mi se pare că fără iubire și compasiune e foarte greu să privești trecutul sovietic – e mult prea îngrozitor.
O altă contragreutate pentru materialul istoric apăsător este umorul. M-am străduit, acolo unde am putut, să-i dau cititorului posibilitatea să zâmbească: fie că era vorba despre descrierile amuzante ale superstițiilor din Povolgia germană sau proverbe și zicători caraghioase ori metode ridicole de tratare a bolilor… Apropo, aceste detalii etnografice nu sunt invenția autoarei, ci sunt autentice: toate au fost verificate în surse primare sau lucrări științifice.
În istoria coloniei de pe Volga se reflectă viața întregii Povolgii germane, ba chiar a întregii Uniuni Sovietice.
Ce cărți vă place să citiți, aveți un clasic rus preferat?
Toți creștem din cărțile pe care le-am citit în copilărie și tinerețe. Pentru mine, acest sol din care am crescut au fost romanele lui Gogol, Dostoieski, Bulgakov. Cred că influența lor se distinge cu ușurință în romanul Copiii de pe Volga.
Cum vă raportați la ideea intens dezbătută că ne-am pierdut “marii scriitori”?
Rolul literaturii s-a schimbat, firește, în ultimele decenii – a fost îngustat mult de publicistica pe internet (care astăzi afișează content și idei într-o cantitate incredibilă), de cinematograf și seriale dramatice (care astăzi înlocuiesc deseori lectura), de jocuri (care pentru publicul tânăr ocupă o mare parte din timpul liber). Literatura este serios afectată de caracterul tot mai vizual al content-ului: omenirea produce și folosește o cantitate uriașă de vizual (fotografie, video, cinematograf, grafică) – și asta nu poate să nu aibă impact asupra literaturii, alunecă și ea spre vizual, spre cinematografic.
Nu mă gândesc prea mult la locul meu în procesul literar. Ambele mele romane sunt istorice, au de-a face nu numai cu literatura, ci și cu memoria istorică. Primul roman, Zuleiha deschide ochii, este despre represiunile împotriva țăranilor înstăriți din Rusia sovietică și despre deportarea acestor țărani în Siberia. Cel de-al doilea, Copiii de pe Volga, este despre soarta tragică a germanilor de pe Volga, care s-au trezit prizonieri ai politicii mari, prizonieri ai relațiilor dintre două mari state, Rusia și Germania. Voi fi fericită dacă scrierile mele vor ajuta pe cineva să-și înțeleagă măcar un pic mai bine strămoșii, să simtă o apropiere de ei sau să privească altfel istoria familiei. Sunt bucuroasă că ele sunt citite. Câtă vreme sunt citite, voi scrie.
V-ați numit personajul principal Bach. De ce?
Această întrebare are două răspunsuri. În primul rând, am dat celor mai multe dintre personajele romanului nume care trimit la cultura germană în general și la basmele germane în particular. În carte există și prosperul fermier Grimm, și comunistul Hoffmann, și pastorul Händel, și președintele de colhoz Dietrich, și conducătorul de pionieri Dürer, și morarul Wagner… Toate aceste nume mari sunt menite să sugereze apartenența eroilor la marea cultură germană, din solul căreia cresc cu toții (chiar dacă strămoșii lor s-au stabilit în Rusia în secolul al XVIII-lea). Și, de asemenea, să sublinieze lipsa de însemnătate, neputința acestor oameni mărunți în fața forței mașinăriei de stat: în anul 1941 toți germanii de pe Volga (peste 400 000 de oameni) vor fi deportați din locurile natale de pe malurile Volgăi, în Kazahstan și în Siberia.
Bach în germană înseamnă „pârâu“. Personajul principal al romanului este un mic pârâu care se varsă în Volga. Un om mărunt, care împlinește totuși Istoria Mare a țării sale, reprezintă o parte din ea.
În romanul Copiii de pe Volga pătrundem în mijlocul celui mai decisiv moment din istoria Rusiei și a lumii: Războiul Civil din Rusia, Revoluția și represiunea Stalinistă. V-ați raportat la documente când ați scris, a fost altceva care v-a inspirat?
În timp ce lucram la roman m-am străduit să-mi creez trei „priviri“ asupra istoriei germanilor de pe Volga în primii ani sovietici.
„Privirea de sus“, sau de la înălțimea zborului de pasăre, presupunea perspectiva istoricilor profesioniști. Am studiat lucrări științifice, teze de doctorat, cărți ale oamenilor de știință care s-au ocupat de istoria Povolgiei germane, de unde am spicuit fapte, cifre, date exacte.
„Privirea dinăuntru“ presupunea studiul surselor primare – memorii și cărți ale germanilor care au trăit pe malul Volgăi în primii ani sovietici. Aceste cărți nu sunt multe, majoritatea nu sunt traduse în rusă, așa că le-am citit în germană. Ba mai sunt și tipărite în alfabet gotic, așa că a trebuit să învăț să-l descifrez. Unele le-am putut împrumuta de la biblioteci din Viena și München (erau scrise de emigranți din Uniunea Sovietică și publicate în străinătate). Așa că a fost o întreagă epopee de documentare.
„Privirea altor artiști“ este descrierea evenimentelor din acele vremuri de alți oameni de artă. Am studiat tablouri pictate în Povolgia germană de pictori profesioniști, un film artistic făcut în 1926 într-una dintre coloniile germane, texte literare ale germanilor de pe Volga.
Care este explicația dumneavoastră pentru eșecul visului sovietic, sau al comunismului?
Ideea comunistă proclama cele mai mari valori umane, cel mai mare umanism. Dar au fost alese metode antiumane de realizare a acestei idei. Poate că tocmai de aceea ne este atât de greu și astăzi să ne dezicem de ea, pentru că la baza comunismului se află dragostea supremă față de om, comparabilă ca forță cu învățăturile religioase, cu creștinismul.
În mare parte, romanul Copiii de pe Volga este despre cum nu s-a înfăptuit basmul comunist. În roman există un strat mitologic puternic – textul e plin de basme și legende germane; iar personajului principal chiar i se pare la un moment dat că subiectele mitologice germane devin realitate în primii ani sovietici. Dar acesta nu este un simplu procedeu stilistic pentru atragerea cititorului. Basmul german din roman este o metaforă a basmului comunist, care nu s-a înfăptuit deloc așa cum au visat oamenii.
Poate că ne este atât de greu și astăzi să ne dezicem de ideea comunismului, pentru că la baza lui se află dragostea supremă față de om, comparabilă ca forță cu învățăturile religioase, cu creștinismul.
Sunt două lumi vizibile și distincte în Copiii de pe Volga. Lumea lui Bach și a lui Goethe, Novalis și dragostea lui pentru limbă și cultură, și lumea simplă, dar profundă a Klarei și a oamenilor din Gnadental. Lumea păcii și naturii și lumea războiului și foametei. Percepeți acest tip de ruptură și în lumea de astăzi?
Viața noastră e făcută din opoziții – mai precis, așa percepe conștiința noastră lumea: construind-o din opoziții.
De aceea și opera de artă este construită deseori pe opoziții. Acest procedeu l-am folost și eu în crearea romanului Copiii de pe Volga.
Există opoziția care se numește „ai tăi și ceilalți“. Una dintre întrebările ridicate de acest roman este: când devin niște copii străini ai tăi? Personajul principal, Bach, crește o fetiță care nu e a lui, dragostea lui pentru pruncul lipsit de apărare ia naștere treptat, iar mai târziu se transformă într-o pasiune părintească… O altă întrebare: când devine un pământ străin al tău? Când prinde rădăcini un popor venit din altă parte și începe să simtă o țară străină ca pe a sa? Germanii au venit pe malul Volgăi în secolul al XVIII-lea, și viața lor a fost la început foarte complicată, generând valuri de emigrație din Povolgia. Și totuși, în cele din urmă, malurile Volgăi au devenit pentru ei o patrie…
Una dintre întrebările ridicate de acest roman este: când devin niște copii străini ai tăi?
O a doua opoziție este „basmul și realitatea“. Mitul și viața – legendele germane și evenimentele istorice reale sunt strâns împletite în roman și ele spun, în cele din urmă, basmului comunist care, în mod tragic, nu s-a înfăptuit.
Mai este o opoziție – „tragedia și comedia“. A priori, istoria germanilor de pe Volga este una tragică: în 1941, toți au fost deportați „pe veci“ de pe malurile natale ale Volgăi și după aceea, până astăzi, nu și-au mai refăcut patria din Povolgia. Dar eu am vrut ca în această istorie tristă să existe și momente vesele – câteva episoade amuzante, eroi amuzanți. Am vrut ca cititorul să treacă mereu de la o emoție la alta, să poată să zâmbească puțin, să râdă, iar mai târziu să rămână totuși pe gânduri.
O altă opoziție importantă: „părinți și copii“. Ea este inclusă și în titlul romanului (titlul original este Copiii mei – n.n.). Tema cheie este problema înțelegerii dintre generații; în ce măsură este posibilă până la urmă această înțelegere. E posibilă construirea ei exclusiv pe comunicarea emoțională, pe iubire, cum încearcă să facă la început Bach cu fiica lui, sau este necesar și un dialog intelectual? Și ce e de făcut dacă deodată generația mai vârstnică începe să păstreze tăcerea despre experiența ei și se transformă într-o „generație tăcută“?
La un moment dat în roman, Bach își pierde vocea sau decide să nu mai vorbească – o putem interpreta în ambele feluri. Este foarte interesant pentru un personaj care trăiește din scris și povești. Este o metaforă în spatele acestei alegeri scriitoricești?
Tăcerea personajului principal, Bach, este, desigur, o metaforă. Metafora generației de oameni care s-au născut în Rusia în anii 1910-1920 – aceștia sunt numiți la noi „generația tăcută“: au trăit cele mai cumplite evenimente ai primilor ani sovietici – revoluția, războiul civil, foametea, represiunile –, le-au trăit și au tăcut. Au povestit extrem de puțin copiilor și nepoților despre copilăria și tinerețea lor: de teamă, și totodată din dorința de a proteja generația tânără. Tăcerea generației vârstnice din dorința lesne de înțeles de a-și proteja copiii este una dintre temele cheie ale romanului.
Dumneavoastră aveți un personajul preferat din roman?
Toți eroii romanului sunt „copiii“ autorului. Și pe fiecare „copil“ îl iubești altfel.
Am, poate, o relație specială cu Vaska, micul vagabond care nimerește la ferma lui Bach și rămâne să trăiască acolo. Băiețelul acesta aduce un suflu nou în viața monotonă și tăcută a pustnicului Bach și a fiicei sale – forța distrugătoare a haosului, vorbirea zgomotoasă, înjurături, jocuri și măscări, o întreagă furtună de emoții. Acest erou mi-a permis să dau acțiunii romanului o nouă energie.
Felul în care descrieți relația dintre Bach și Anntche este frumos, precis și detaliat. Știu că și dumneavoastră aveți o fiică. Experiența maternității v-a inspirat în vreun fel atunci când ați scris romanul?
În roman este descrisă nașterea sentimentului părintesc, dragostea unui tată față de fiica adoptivă și dezvoltarea ei într-o adevărată pasiune părintească. Firește că am pus în această descriere și fărâme din experiența mea de mamă – frică pentru copilul mic, tandrețe și admirație, câteodată admiterea plină de amărăciune a propriei neputințe… Totuși, am încercat mai degrabă să anticipez procesele viitoare – momentul în care-i dai drumul copilului în viața adultă, refuzul dreptului de proprietate asupra lui. Prin toate acestea va trebui să trec mai târziu (acum fiica mea e adolescentă).
Ambele dumneavoastră romane conțin multe descrieri și sunt de o frumusețe fină. V-ați documentat pentru această parte sau există locuri speciale din Rusia care v-au inspirat?
În roman mai este un personaj foarte important – fluviul. M-am născut și am crescut pe Volga. E o parte din mine; aici, la Moscova, mi-e dor de ea. Și iubirea asta am vrut s-o exprim în roman. Știu că și germanii de pe Volga încercau aceleași sentimente – am citit asta în jurnalele lor, în cărțile de memorii, în textele cântecelor. Tocmai această iubire i-a legat de alte popoare de pe Volga. Cartea începe cu cuvântul „Volga“. Se termină cu un capitol care se petrece pe fundul fluviului. Am putea spune că romanul s-a născut din iubirea pentru Volga.
Așa că îi sfătuiesc pe cititorii români care ajung în Rusia să meargă în primul rând cu vaporul pe Volga. Și neapărat să treacă prin orașul meu natal, Kazan – este unul dintre cele mai frumoase orașe rusești.
M-am născut și am crescut pe Volga. E o parte din mine; aici, la Moscova, mi-e dor de ea. Și iubirea asta am vrut s-o exprim în roman.
Ați studiat cinematografia și scenaristica. De fapt, romanul dumneavoastră de debut s-a născut ca un scenariu. Cine v-ar plăcea să regizeze Copiii de pe Volga dacă ar fi să ajungă film?
Ecranizarea primului meu roman, Zuleiha deschide ochii, a apărut în aprilie 2020 pe canalul TV Rossia-1. De ecranizarea celui de-al doilea roman, Copiii de pe Volga, se ocupă un regizor rus cunoscut, Aleksei Ucitel.
Primul roman al unui sciitor este un succes fulminant. Apoi toată lumea așteaptă să vadă dacă și al doilea este la fel de bun – ceea ce este destul de nedrept. Ce simte un scriitor despre asta, este greu să începi să scrii din nou după un asemenea succes la debut?
Într-adevăr, după succesul primei cărți am avut destul de multe spaime: că n-o să reușesc cu al doilea roman, că o să-l fac mai slab, că n-o să mă descurc cu tema foarte serioasă pe care am ales-o (totuși, nu am nici o picătură de sânge german, și toate cunoștințele mele despre germanii de pe Volga erau din materiale citite, nu supte odată cu laptele mamei). Aceste spaime erau atât de multe, încât în cele din urmă am introdus tema fricii în romanul Copiii de pe Volga – și am făcut din ea o temă cheie, am adus-o în prim-plan.
Cu toții trăim aceste vremuri ale pandemiei, distanțării sociale și ale unui viitor nesigur. Cum reușeșiți să vă păstrați speranța – pentru scris, dar și în viața de zi cu zi și față de omenire în sine?
Cultura din toate timpurile nu s-a ocupat de nimic altceva decât de educarea omenirii, cu alte cuvinte, de sporirea valorii vieții omenești. Astăzi sarcina ei s-a schimbat în mod uimitor și a devenit foarte practică. Astăzi cultura este cârja pe care se sprijină politica, economia, sistemul de sănătate. O cârjă nevăzută și neștiută, dar foarte importantă. Spectacole live din studiourile de acasă ale muzicienilor și actorilor, transmisiuni în direct ale unor concerte din conservatoare pustii, filme și cărți – din asta ne tragem forța pentru viața deloc simplă în condiții de carantină. Astăzi cultura este un paliativ pentru o viață normală, până când această viață va reveni pe un făgaș acceptabil. Dacă textele mele ajută astăzi cuiva, îi înfrumusețează clipele libere – pentru mine asta e o mare recompensă și totdată o motivație.
Credit foto: Daniel Anghelescu pentru vertizontal.ro
Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Academiei de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câștigat în anul 2019 Bolșaia Kniga, Premiul al treilea și Premiul cititorilor – Locul întâi, precum și Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia. Romanele lui Guzel Iahina sunt în curs de traducere în peste patruzeci de țări.
No Comments