Comunicare

Mănuşa

29 iunie 2019
Pentru Mimo. Fiindcă într-o după-amiazăorientală, mi l-a prezentat.

Hélène nu murise încă, iar fermecătorul bovaric se pregătea pentru întoarcerea în Lavilledieu. Avea să fie ultima lui călătorie pe coasta de Vest a Japoniei, o întîlnire tulburătoare, definitivă şi fragilă, ca senzaţia pe care ţi-o lasă mătasea la atingere. Spre deosebire de el, ştiam deja asta. Se va întoarce în Franţa prin Sankt-Petersburg, ca să conserve micile bijuterii dătătoare de mătase. Însă, nefiind un lucru care să ţină de el, nu va reuşi.

***

Ştiam despre ţinuturile orientale doar din povestirile bunicilor. Visasem să ajung acolo şi, cu toată teama – erau vremuri zbuciumate, cu surghiun şi războaie – ţineam să îl văd pe el în mijlocul păsărilor, să-i privesc trăsăturile printre vaporii lascivi şi sufocanţi ai acelui aer musonic. Într-un fel, acesta era mediul lui (cu toate că, în egală măsură, sau, poate, tocmai de aceea, îi erau proprii şi căldura şi tihna casei din tăcutul Lavilledieu): un tărîm al nesiguranţei, al descoperirii şi al oscilărilor. N-a avut nimic împotrivă să vin, dar m-a avertizat să fiu atentă. Nu putea impune nimic nimănui, nici măcar lui însuşi; asta mă făcea nu mă îndoiesc că mă va aştepta.

Am trecut pe lîngă lacul Baikal, cel căruia localnicii îi spuneau: mare, am poposit în portul Sabirk şi, după aproape o lună de călătorit, am intrat în Fukushima. De acolo, m-am îndreptat spre oraşul Shirakawa, apoi înspre sat. Acum, era doar o ruină. Pustietate pîrjolită cît vedeai cu ochii. Mă întrebam încotro să mă îndrept – aş fi zis, înspre pădure – cînd, din neant, a apărut dinaintea mea o siluetă. Plăpîndă, discretă, purtînd veşminte albe, care, din cauza aerului apăsător şi a fumului cu gust de război, căpătaseră, lipite de piele, culoarea fildeşului.
„Vino, o să te duc în locul meu preferat.”

Ochii lui cu tăietură feminină erau trişti, ficşi şi curioşi. Am păşit prin cenuşa amestecată cu pămînt şi, căutînd senzaţia de siguranţă, mi-am pus instinctiv palma într-a lui. Şi-a întors privirea. Era mult mai înalt decît mine. Iar palma îi era caldă. Confortabilă.
„Întotdeauna am crezut că oamenii lipsiţi de voinţă sînt fermecători în neştiinţa lor”, am îngăimat. „Cîndva, am fost îndrăgostită de unul”.
„Ce te face să crezi că aş fi un astfel de om?” a replicat mîndru, continuînd să îmi acopere mîna.
„Încă nu ştii, dar vei afla. Mă întrebam de ce ai acceptat să vin aici.”
„Pentru că nu ştiu cum să refuz pe cineva.”
„Atunci, aşa se explică de ce nu l-ai refuzat nici pe Baldabiou cînd ţi-a propus să începi să cumperi şi să vinzi viermi de mătase. Ai fi putut ajunge un militar de carieră. Nici militarii n-au nevoie de propria voinţă decît pentru a respecta ordine. Ai fi fost bun la aşa ceva. Cu ce te-ai fi ocupat dacă n-ar fi existat Baldabiou şi ideea lui cu viermii de mătase?”

Intrasem deja în pădure, se făcuse prea linişte şi îi auzeam paşii. Păşea ferm. Silueta şi privirea erau cele care îi trădau nehotărîrea, nu mersul. Acesta o masca, într-un echilibru natural, deconcertant.
„Cred că dacă nu era Baldabiou ar fi existat altcineva. Pentru oamenii ca mine, mereu se găsesc stăpîni. Nu am cum să prezic ce altceva aş fi făcut.”
„Deci, recunoşti?”
„Nu: ştiu.”
„Şi asta nu te pune pe gînduri?”
„Nu ne putem dezice de propria natură. Puţinele episoade în care facem asta sînt iluzorii. Niciodată nu poţi crede mai departe decît cunoşti.”
„Înţeleg asta, altfel n-aş fi venit aici. Cred în existenţa nehotărîrii, dar şi în refuzul ei. Cu toate astea, nu sînt o practicantă„. Ne-am oprit. „O practicantă într-ale nehotărîrilor, vreau să zic.”
„Nici eu. Pur şi simplu ăsta îmi e felul de a fi.” Pentru un bărbat de 35 de ani vorbea foarte puţin. Dar o făcea cu o oarecare siguranţă asupra nehotărîrii lui, iar asta era deopotrivă duplicitate şi adevăr.
„Cum e să ţii în palme viermi de mătase?”
„E senzaţia cea mai fragilă pe care am încercat-o vreodată. Ca mătasea, de altfel. E ca şi cum ai ţine între degete o bucată de neant.” Cînd a spus asta, am simţit cum un fior rece îmi face pielea să tresară. Venea dinspre mîna lui, acum, brusc, dintr-o dată, devenită rece.
„Am ajuns.” S-a desprins de mine şi s-a îndreptat înspre ceea ce deduceam că numeşte locul lui preferat. L-am văzut întreg. Înalt şi şovăielnic. Dacă n-aş fi fost atentă, aş fi spus că e doar unul dintre acei bărbaţi, tipul romantic, obligatoriu – ca să păstrăm tonul – visător. Avea o expresie blîndă, însă mereu neschimbată. De fapt, îi era caracteristică imobilitatea. Un chip care nu exprimă mare lucru, dar care ascunde multe.
„E tot ce a mai rămas din oraşul ăsta. Oamenii au plecat, probabil, n-o să-i mai văd vreodată.”
„Nici pe ea?”.

A tresărit. Mi-am dat seama de asta pentru că i-am văzut umerii ascuţiţi ridicîndu-se uşor, pe sub cămaşa de culoarea fildeşului. Altfel, nu i s-a mişcat vreun muşchi pe faţă.
„Habar nu am de unde ştii despre ea.” Pauză. Se întoarce cu spatele. Abia îl mai aud, dar mă apropii discret, conştientă că n-ar putea spune toate astea privindu-mă.
„Însă asta e mai puţin important”, continuă, vorbind în barbă. „Mi-a rămas un singur lucru de la ea: o mănuşă. Am găsit-o printre ruine, înainte ca băiatul pe care l-au spînzurat să mă conducă la Hara Kei.”

Hara Kei, stăpînul viermilor de mătase şi al ei… Bărbatul în negru cu care negocia. Cîtă brutalitate arătase spînzurîndu-l pe băiatul-mesager (Nu avea mesaje de dragoste la el. / El era un mesaj de dragoste) şi ce lipsă de reacţie din partea lui. Tocmai pentru că pentru asta a murit un om, trebuia măcar să întreb:
„De unde ştii că e mănuşa ei?”
„Nu-mi aduc aminte să fi purtat vreodată mănuşi, dar o mănuşă atît de mică nu avea cum să fie decît a unei fete cu chip de copil, cu ochi care nu aveau o tăietură orientală şi care erau mereu aţintiţi, cu o intensitate uluitoare, asupra mea. Şi, cine ştie, poate doar îmi place să cred că e a ei.”
„Dar scrisoarea?”
„Scrisoarea… a murit. Nu o s-o mai citesc vreodată.”
„Îţi iubeşti soţia?”
Fără ezitări: „Da.”
„De ce nu o cauţi pe ea? E drept, ar putea fi pretutindeni, ca oricare dintre noi, dar, înainte de toate, soţia ta chiar există, undeva.”
„Nu pricep…”, îşi duce mîna la tîmplă. Cotul lui descrie, privit din spate, mişcarea amplă a unei aripi în zbor. „Nu pricep: pe ea am găsit-o deja. Înţeleg doar că dacă nu mă întorc, va muri. Aşa scria. Şi nu ştiu dacă a murit sau nu, pentru că nu am văzut-o. Aşa că pot presupune orice.”
„Va muri”. Poate că nu înţelegeţi, dar cînd am rostit asta, pur şi simplu nu conta dacă Hervé mă aude sau nu. De aceea, nici n-am mai continuat. Ştiu eu. Însă diferenţa e că el trebuie s-o afle de unul singur. Pentru că destinul e tot un fel de natură proprie, de care nu ne putem dezice.
„E o volieră, asta vroiam să îţi arăt”. Părăsită, îi ghiceam doar contururile. „O umpli cu păsări, iar atunci cînd ai o mare bucurie, le eliberezi. Şi le priveşti înălţîndu-se în zborul lor zgomotos.”

***

Hervé Joncour, m-am gîndit, e o astfel de pasăre.
Nu ne-am mai vorbit de atunci şi, chiar dacă am fi făcut-o, eu una nu aş fi auzit noutăţi. Însă, deşi tristă, aş fi înţeles.
Pe frumoasa orientală cu trăsături europene nu a mai văzut-o niciodată.
A mai primit o singură scrisoare: erotică şi eliberatoare.
Tot în japoneză.
La puţin timp după aceea, Hélène, soţia sa, a murit.
Cu toate că Hervé se întorsese…

*Articol scris pe atelier.liternet.ro

Comments

    Leave a Reply