Instagram

Follow Me!

denemebonusu.com | canlibahis11.com | bahis | betting site | kupon

Bridget Jones-uri culturale

„Prinţesa modernismului“, Virginia Woolf, a ales moartea ca soluţie a crizelor de personalitate care-o sfâşiau

13 septembrie 2020

Figură centrală a Grupului Bloomsbury, floarea moderniştilor englezi, Virginia Woolf nu a suportat succesul şi, la 59 de ani, a ales un sfârşit radical: suicidul prin înec, după ce şi-a îndesat buzunarele cu pietre.

Toată povestea a fost relatată pe larg în filmul de mare succes „Orele“ / „The Hours“ (2002), regizat de britanicul Stephen Daldry după un roman scris de Michael Cunningham. Pentru rolul Virginiei Woolf din acest film, actriţa de origine australiană Nicole Kidman a trebuit să suporte ore întregi de machiaj zilnic: fizionomia i-a fost modificată pentru a semăna cu cea a celebrei scriitoare, care avea un nas foarte mare. Efortul i-a fost însă răsplătit pe deplin: la gala Oscarurilor din anul următor, 2003, actriţa în vârstă de 35 de ani a fost distinsă cu mult-râvnitul Premiu Oscar, primul şi deocamdată singurul din carieră, pentru tulburătoarea interpretare a nefericitului destin al genialei scriitoare.

Mama ei a fost model

Viitoarea mare scriitoare s-a născut pe 25 ianuarie 1882, sub numele de Adeline Virginia Stephen, la adresa 22 Hyde Park Gate din cartierul londonez Kensington (ale cărui magnifice grădini aveau să fie imortalizate, în scurtă vreme, de scriitorul scoţian J.M. Barrie în ficţiunea „Peter Pan în Grădina Kensington“). Tatăl ei, Sir Leslie Stephen (1832-1904), era un renumit istoric, autor, critic şi căţărător pe munţi (montagnard). A fost editor fondator al „Dicţionarului Biografiilor Naţionale“, lucrare de referinţă care va influenţa biografiile experimentale ulterioare ale Virginiei.

Şi mai tare, dacă se poate spune aşa, era mama scriitoarei, Julia Stephen (1846-1895), născută Jackson în India Britanică şi nepoată a renumitei fotografe pionier Julia Margaret Cameron. Tânăra Julie s-a mutat în Anglia împreună cu mama sa, unde a servit drept model pentru celebri pictori aparţinând Frăţiei Prerafaelite (cea mai influentă grupare de artişti a epocii), cum ar fi Edward Burne-Jones.

Bani, o cameră şi un soţ

Cu asemenea părinţi, nu-i de mirare că surorile Stephen au beneficiat de cea mai aleasă educaţie umanistă şi de toate conexiunile acestora, fiind crescute într-un mediu plin de influenţe ale societăţii literare victoriene (Leslie şi Julia au avut patru copii împreună, dar importante sunt Virginia şi sora ei mai mare, Vanessa, născută în 1879 şi cunoscută ca Vanessa Bell, dar care are propria-i poveste). Numai faptul că renumitul scriitor american Henry James („refugiat“ pe pământ englez) frecventa căminul familiei Stephen spune multe despre modelele pe care Vanessa şi Virginia le-au avut în preajmă în perioada anilor de formare.

„A woman must have money and a room of her own if she is to write fiction“ / „O femeie are nevoie de bani şi de o cameră numai a ei, dacă vrea să scrie ficţiune“, sunt cuvintele prin care Virginia Woolf a devenit celebră.

Astfel, ea s-a transformat în idolul fiecărei scriitoare aspirante de pe planeta Pământ („A Room of One’s Own“ este şi titlul unui volum-eseu publicat de scriitoare în 1929). Soarta i-a surâs din acest punct de vedere. Instabilă mental şi suferindă, se presupune, de ceea ce acum a fost definit ca „dezordine bipolară“, Virginia a avut parte de unul dintre cei mai buni soţi care au existat pe suprafaţa pământului: Leonard Woolf (1880-1969), un om de un extrem de mare rafinament intelectual, care şi-a dedicat viaţa unui ideal, acela ca soţia sa să poată să scrie.

Un star al Bloomsbury-ului

Astfel, anii au trecut şi Virginia Stephen, acum Woolf, a devenit una din figurile centrale ale Grupului Bloomsbury, grup de intelectuali ultra-rafinaţi, care strângea tot ce avea mai bun în acel moment avangarda gândirii literare şi artistice britanice (un alt exemplu strălucit este scriitorul gay Lytton Strachey, al cărui destin dramatic este trasat în excepţionalul film „Carrington“, regizat de Christopher Hampton în 1995). Mai mult, succesul cărţilor sale în mediul critic şi intelectual – cărţi care foloseau tehnici literare ultra-novatoare, mai bine zis le inventau in nuce – a făcut să fie considerată, până în ziua de azi, principala înnoitoare a romanului modern, poziţie care nu-i este contestată decât de către genialul irlandez James Joyce, autor al două capodopere uluitoare, măcar prin travaliul necesitat: „Ulysses“ şi „Finnegan’s Wake“. Este simptomatic, de exemplu, că mega-înzestratul Aldous Huxley (asociat şi el celor de la Bloomsbury), deşi în epocă considerat la fel de revoluţionar prin romane ca „Punct contrapunct“ şi altele, rămâne astăzi în conştiinţa noastră în primul rând (sau doar) ca autor al unei cărţi profetice, „Brave New World“ (desigur, foarte bine scrise), şi al câtorva eseuri esenţiale, pe când poziţia de mare scriitoare a lui Woolf nu este contestată de absolut nimeni.

Dusă pe apa Sussex-ului..

Prin comparaţia cu Joyce am identificat şi principalul motiv de succes al englezoaicei: accesibilitatea, lizibilitatea, varietatea tehnicilor în care a scris. Cert este însă că, din păcate, recunoaşterea fenomenală a unor cărţi precum „Doamna Dalloway“ (1925; ecranizare în 1997, cu Vanessa Redgrave şi Natascha McElhone în rolurile titulare), „Spre Far“ (1927; ecranizare TV în 1983) sau „Orlando“ (1928; excepţională ecranizare semnată de regizoarea Sally Potter în 1992, care-a consacrat-o pe magnifica Tilda Swinton în rolul titular) nu a împiedicat-o pe scriitoare să se simtă „misfit“ şi să nu-şi găsească locul în lume. Se speculează că şi incertitudinea asupra identităţii sexuale e posibil să fi stat la baza depresiei artistei (vezi legătura sa cu Vita Sackville-West – foto dreapta –, despre care nu ştim cât a fost de platonică; potrivit acesteia, într-o scrisoare către soţul ei, Harold Nicolson, ar fi fost consumată doar de două ori). Sfârşitul a fost dramatic şi este unul dintre cele mai iconice ale celor care, în secolul XX, „au ales noaptea“ (cel puţin alte două mari scriitoare anglo-saxone ale secolului trecut au sfârşit prin suicid: Sylvia Plath şi-a pus capul în cuptorul de gaze, la 30 de ani, iar Anne Sexton, la rândul ei, s-a autointoxicat cu gaz, de data aceasta de la motorul maşinii, la 45 de ani; totodată, poeta sud-africancă Ingrid Jonker s-a sinucis, la 31 de ani, intrând în mare, oarecum mai à la Virginia Woolf).

În ziua de 28 martie 1941 – în plină „Bătălie a Angliei“, când ţara era bombardată din toate părţile –, Virginia Woolf s-a ridicat brusc de la biroul său de scriitoare şi s-a îndreptat, în mod inexplicabil, spre râuleţul Ouse, care uda împrejurimile din Sussex unde se afla casa de vacanţă a familiei Woolf. Hotărârea trebuie să-i fi fost teribilă, din moment ce, pe drum, şi-a umplut toate buzunarele pardesiului ponosit de bolovani strânşi din praful cărărilor, pentru a se duce mai repede la fund (scena este recreată impresionant în filmul „Orele“, de care aminteam). Odată ajunsă la malul râului, scriitoarea a intrat în apa rece (de-abia se făcuse de primăvară), şi dusă a fost… Nimeni nu a văzut-o şi nimeni nu a putut-o împiedica de la fatidicul act. A devenit, astfel, o Ofelie similară celei pictate, în 1852, de prerafaelitul John Everett Millais (foto sus). Nu degeaba mama ei, în tinereţe, servise drept model pentru prerafaeliţi!

Comments

    Leave a Reply