Înainte de interviul cu Alteţa Sa Regală Principesa Margareta, pe care l-am făcut în 2011 pentru Adevărul au fost trei întâlniri oficiale. Două cu responsabilul de relaţiile cu presa, una cu Alteţa Sa Regală. „Numai să nu intrăm în chestiuni politice”, a spus Principesa Margareta prima dată când ne-am văzut. „Nu este rolul meu de a vorbi despre lucrurlie acestea”.
S-a aşezat pe canapeaua din Salonul Alb al Palatului Elisabeta, tapetat cu portrete ale Regelui Mihai, Regelui Carol I şi Reginei Maria. Şi-a lipit picioarele, înclinând doar puţin genunchii. A netezit sacoul în culori pastelate cu gesturi alintate. Era caldă şi proaspătă: „Numai prin exemplul personal putem să mergem înainte şi oamenii vor înţelege”.
***
Alteţa Voastră Regală, v-aţi născut şi aţi crescut în exil. Vă mai amintiţi cum a fost momentul când, fiind la o vârstă fragedă, Maiestatea Sa Regele Mihai v-a explicat că sunteţi Principesă?
Regele n-a vorbit foarte mult în primii zece ani de exil, pentru că era atât de trist de ce s-a întâmplat încât se închisese în sine. Dar noi am înţeles ce statut avem, nu a trebuit să ne explice. Cum aş putea să vă explic faptul că sunteţi o fată? Că aveţi părul roşcat? Sau că locuiţi la ţară? Sunt lucruri care fac parte din identitate. Nu vă treziţi la un moment dat şi spuneţi: „A, deci asta sunt!”. A fost ceva natural care s-a dezvoltat odată educaţia, cum orice copil învaţă; cum e viaţa, ce se întâmplă, cine e bunica… Bunica, Regina mamă Elena, mi-a explicat în profunzime. Mi-a povestit tot ce s-a întâmplat în România de-a lungul anilor, istoria României.
Aţi muncit în studenţie, trebuia să faceţi asta pentru a vă întreţine. Ce profesii aţi avut?
Era ceva normal, toţi studenţii făceau asta în vacanţe. Am lucrat într-un magazin de haine, am cules şi mere, toamna, la ferme. Am lucrat la o agenţie de turism unde luam interviuri turiştilor pentru reviste. Am lucrat şi într-un spital de bătrâni – asta era mai dificil. Am predat sociologia.
Culegeaţi mere… Era, totuşi, o muncă destul de grea, fizică.
Nişte prieteni au cules şi cartofi, dar asta n-am putut. M-am plimbat şi cu căţeii oamenilor care nu aveau timp… Dar, dintre toate, lucrul la magazin a fost cel mai greu, fiindcă uneori clienţii sunt dificili.
Lumea nu-şi imaginează cum trebuie să fie, dat fiind rangul Alteţei Voastre Regale. Cum v-a explicat Maiestatea Sa că trebuie să munciţi?
Nu s-a pus niciodată problema că trebuie. Aveam în jur de 10 ani, Elena avea 8 ani şi Irina 6 când am înţeles că sunt probleme financiare. Am constituit o delegaţie şi-am mers la părinţi. I-am rugat să ne asculte, că avem ceva de spus: „Poate nu mai mergem la şcoală dacă vă ajută să faceţi economii!”. (Râde) Ne-au răspuns că pot să se descurce. Dar trebuie să ştiţi că şi bunica mea maternă, Principesa Margareta a Danemarcei, a muncit la New York în timpul războiului, şi Regina Ana a muncit la un magazin mare numit Macy’s, nu era ceva ieşit din comun pentru noi.
În 1989, la Revoluţie, Alteţa Voastră a văzut pentru prima dată imagini televizate din România. Aţi putea să vă întoarceţi în timp şi să descrieţi momentul?
Nu văzusem niciodată nimic despre ţara mea într-un film, nici la cinema, nici la televizor. Tot ce văzusem până atunci erau fotografii. A fost un şoc, pentru că ce vedeam nu era pe un singur televizor. Am mers atunci cu tatăl meu la un studio de televiziune din Elveţia, unde ştiţi cum e, plin de ecrane. Şi pe toate era numai România. Am rămas paralizată! A fost şi un şoc emoţional, şi unul informaţional. Nici n-am putut să plâng, atât a fost de puternic. Mi se tăiase respiraţia. Nici când am ajuns în România n-am plâns… Poate o s-o fac într-o altă existenţă, într-o altă dimensiune. Sora mea, Sofia, a plâns.
Aţi şi donat sânge pentru românii răniţi în evenimentele din decembrie, împreună cu Regina Ana şi Principesa Sofia.
La un spital din Geneva. Era un preot ortodox care a mers cu noi ca să se asigure că sângele pleacă unde trebuie şi nu rămâne în Elveţia.
V-a contactat cineva de-atunci, cineva căruia poate i-aţi salvat viaţa?
Nu, dar cred că nu se ştie. Sângele donat nu e personalizat, sunt marcate doar grupele sanguine.
Ce grupă sanguină aveţi?
(Râde) 0+.
E o poveste fabuloasă cea cu pungile de sânge plecând…
Cu avionul, din Elveţia spre România.
Când aţi înţeles pentru prima dată că trebuie să vă veniţi în România?
A fost o decizie dificilă pentru că era în plină Revoluţie. Unii au spus că e periculos să venim, alţii: „Trebuie să mergi!”. Decizia a fost luată în primele zile din ianuarie ’90. Am vrut foarte mult să vin în România! Şi, totuşi, mi se schimba viaţa şi eram conştientă de asta.
Care e prima imagine pe care v-o amintiţi de la venirea în ţară?
Câmpiile, deasupra, din avion. Câmpiile imense – cred că din cauza colectivizării. Eram obişnuită cu câmpiile aranjate, ca un puzzle, din Elveţia, Franţa, Anglia, Italia… Şi când am aterizat, erau iepuraşi peste tot la Otopeni. Ciudată imagine! (Râde)
Mai târziu, de ce aţi luat decizia să susţineţi demersurile României pentru intrarea în NATO şi UE?
Trebuie să înţelegeţi totul despre Regele Mihai pentru a înţelege asta. Şi-a dedicat viaţa României. Atunci, a fost întrebat de Convenţia Democratică dacă poate să sprijine România. Şi-a răspuns: „Îmi iubesc prea mult ţara să refuz!”. Era important să luptăm pentru un ideal, pentru viitorul ţării.
Îmi amintesc de un alt articol din presa franceză, o fotografie cu Alteţa Voastră Regală şi Ion Iliescu şi textul: „Ion Iliescu i-a urat în sfârşit bun venit Principesei Margareta. Graţie complicităţii maestrului Yehudi Menuhin”.
(Râde) Da, am vorbit atunci cu Ion Iliescu despre copii, despre ajutoare.
Dar era ceva ironic, o nuanţă.
Da, era. După aceea ne-am înţeles mai bine.
A fost o presiune mare pentru Alteţa Voastră această distanţă pe care o luau conducătorii României faţă de Familia Regală?
Era frustrant. Dar este de înţeles, cu atâţia ani de propagandă anti-Rege… Numai că era şi puţină paranoia. Chiar şi acum mai e! (Râde)
Dar cum v-aţi spus: o să reuşim, nu contează că e aşa cum e?
Am pus un picior înaintea celuilalt şi am continuat să mergem. Am încercat să nu provocăm, să nu facem mişcări bruşte. Să mergem încet, încet, înainte. Speram că asta face bine ţării. Speranţa ne-a ţinut.
Ce moment păstraţi cel mai puternic în minte cu Maiestatea Sa Regele ca tată?
Momentul când eram amândoi în maşină şi mă ducea la şcoală. (Râde) Odată am fost şi în avion cu el, îl pilota. Aveam 10 ani. Am fost impresionată.
A fost decizia Maiestăţii Sale să vă ia cu avionul?
Mi-a propus. Şi mama a spus: „Bine”.
De ce sunt definitorii momentele acestea pentru Maiestatea Sa ca tată?
Fiindcă mă simţeam în siguranţă într-o situaţie ciudată, cea când zburam. Şi siguranţa emoţională, în maşină, pentru că ştiam că sunt bine şi că el va fi mereu lângă mine, că totul e bine acolo, în lumea mea.
S-a întâmplat des să-l vedeţi pe Maiestatea Sa amărât de lucrurile care apar în presă?Nu, el nu reacţionează aşa. Spune: „Ai văzut asta?”. Şi-o dă deoparte. Nu simte amărăciune, este ceva incredibil! E făcut aşa. Nu rămâne ancorat în ceva negativ. Din când în când este trist, dacă românii suferă. Dar nu dacă e ceva scandalos în presă.
„Nu-mi doream să mă căsătoresc”
Cum l-aţi cunoscut pe Alteţa Sa Regală Principele Radu?
Într-un orfelinat, la Chibrit. Ion Caramitru avea un proiect cu UNITER-ul pentru a susţine copiii traumatizaţi – aşa erau pe-atunci – cu terapie prin artă. Actorii şi oamenii de la UNITER au propus acest proiect, au primit ceva bani din Finlanda şi mi-au trimis o scrisoare gândindu-se că Fundaţia Principesa Margareta îi poate susţine financiar. Şi-am mers la acest orfelinat unde Principele era director artistic. Pur şi simplu am văzut un miracol: copii normali! Am susţinut proiectul în opt orfelinate. El a creat un miracol cu aceşti copii, i-a înţeles. Am văzut că este o persoană cu o mare tandreţe pentru alţii. Asta m-a impresionat.
Când aţi avut prima întâlnire oficială?
Oficială? Nicio întâlnire n-a fost oficială. (Râde) În noiembrie ’95, după înmormântarea lui Corneliu Coposu, ne-am întâlnit la un dineu şi-atunci am vorbit mult, ne-am înţeles foarte bine. Şi de-atunci nu ne-am mai despărţit.
Alteţa Sa Regală Principele Radu împreună cu Alteţa Sa Regală Principesa Margareta Iubiţi foarte mult copiii, totuşi aţi ales să nu aveţi copii.
Nu ştiu dacă am ales, cred că aşa a fost destinul meu. M-am căsătorit foarte târziu. Şi-n plus, dacă aş fi avut copii ar fi fost imposibil să fac tot ce am făcut până acum. Am considerat că am 22 de milioane de copii şi trebuie să mă ocup de ei mai întâi. De fapt, m-am gândit că n-o să mă căsătoresc niciodată, ca idee. Eram foarte relaxată, mă împăcasem cu asta. Şi a venit el… (Râde)
În weekenduri vă doriţi ca personalul care vă deserveşte să nu fie la palat. Vă faceţi singuri menajul. De ce ţineţi la acest ritual?
Nu e un ritual, e viaţă normală. Poate că restul e un ritual… În primii ani de căsătorie, când trăiam în Elveţia într-o casă mică mi-a plăcut mult această intimitate. Apoi, venind aici, unde personalul este peste tot, n-am vrut nici eu, nici Radu să ne dezechilibrăm cuplul. E important să rămânem uniţi. Şi ne simţim mai bine aşa, doar noi, împreună.
Ce vă place să faceţi în aceste zile libere?
Ne plimbăm, mergem la restaurant, vedem filme, mergem la cumpărături, facem sport – avem o sală mică, aici, la palat. Primim prieteni, gătim, ascultăm muzică: eu Elvis Presley, el mai mult operă. De gătit, gătim ce avem în frigider. (Râde) Vedem ce este şi inventăm ceva. Sau mergem la piaţă să cumpărăm lucruri proaspete. La Săvârşin e mai uşor, pentru că avem o seră.
Şi când ieşiţi la cumpărături în piaţă, vă opreşte lumea să vă vorbească?
Din când în când, da. După o emisiune de televiziune, timp de o lună ne opresc… (Râde) După aceea, ne lasă în pace.
V-a spus cineva vreodată, ca în filmul „La vita e bella” al lui Roberto Benigni: „Buongiorno Principessa”?
Am trăit şi în Italia şi mi s-a întâmplat acolo. Dar şi aici! De curând am fost la Timişoara să lansăm CD-ul cu muzica Regelui şi toată lumea ne-a salutat. Era şi un italian în mulţime şi-a venit la mine: „Buongiorno Principessa!”. Chiar aşa.
Au existat momente când să simţiţi că e prea mare crucea pe care o purtaţi: să fiţi moştenitoarea coroanei, într-o ţară care se împarte între iubire şi dezinteres faţă de Rege?
Nu ştiu dacă e chiar o cruce. Dar greutatea, uneori, te doboară. E mare răspunderea şi nu ştiu dacă pot să-i fac faţă. Doar din când în când.
Ce faceţi în momentele de tensiune?
Vorbesc cu soţul meu. Cu sora mea, cu mama. Uneori, chiar cu Regele. Şi am şi nişte prietene cu care pot să vorbesc despre lucrurile astea.
Dar aţi fost vreodată deznădăjduită?
Nu am făcut o obsesie din aceasta. Obsesia mea este adevărul; să nu fie minciuni despre mine, despre tatăl meu. Şi e mai mult o obsesie decât o luptă pentru monarhie, fiindcă poporul nostru poate are nevoie de timp de reflectare deocamdată, poate are nevoie de altceva. Dar noi suntem bine în ţara noastră.
Care e un mesaj pe care ţineţi să-l transmiteţi mereu?
Cum trăim, cum suntem. Cred că asta e cel mai important. Nu vreau să ţin discursuri, să dau lecţii nimănui. Numai prin exemplul personal putem să mergem înainte. Şi oamenii vor înţelege.
Dacă ar fi să alegeţi câteva obiecte dragi, să le puneţi într-un cufăr de taină, ce-aţi alege?
E greu. Poate ceva de la bunica mea, Regina mamă Elena. A scris un jurnal, l-aş păstra aproape de mine. Am fost foarte apropiate, tot ce sunt eu astăzi e graţie ei. Aş mai pune nişte fotografii cu părinţii mei, sau lucruri care le aparţin. Poate mâine o să vă spun altceva. (Râde) Cred că şi nişte muzică. „Bolero”-ul lui Ravel pe un CD. Îmi place pentru că e puţin obsesiv. E muzica pe care am ascultat-o în copilărie, cu părinţii.
Una din două
Monarhie sau republică?
E complicat, pentru că depinde de ţară. Prefer monarhia, totuşi. Dar nu în Elveţia sau în America, de exemplu.
România sau Marea Britanie?
România. Este ţara mea şi mi-a fost interzisă atât de mulţi ani încât acum recuperez.
Săvârşin sau Bucureşti?
Săvârşin.
Perle sau diamante?
Perle.
Rochie sau pantaloni?
Pantaloni. Sunt mai comozi.
Supă sau desert?
Supă.
Călărie sau automobil?
Călărie.
Rugby sau fotbal?
Fotbal. Cunosc mai bine regulile. Şi mama e înnebunită după fotbal.
Interviu publicat inițial în cotidianul Adevărul.
No Comments