Comunicare

Detectorul de minciuni

18 mai 2019

„Artista din mine e cea care vrăjeşte.” Ăsta era răspunsul: direct şi nonşalant. Dacă nu ar fi existat soţul tău, nu ai fi putut iubi toţi bărbaţii pe care i-ai iubit. Cuvintele mi-au scăpat, aşa că nu mai aveam ce face. Acum taci Ano, nu-ţi muşca buzele şi aşteptă-i reacţia! A înghiţit, a strîmbat din nas şi a ridicat sprîncenele într-o mişcare interogativă, cu aerul că n-ar fi trebuit să cer confirmarea asta. Şi am stat aşa preţ de cîteva secunde, ea ferindu-şi chipul, eu gîndindu-mă că totul e pierdut. Pe stradă nu trecea nimeni. Ca şi cum strada ar fi fost o autoritate care a decis să ne lase singure. În cele din urmă, privirea i s-a îndreptat către mine, caldă, stelară şi vag indiferentă, iar eu am înţeles că gîndul de mai devreme a îndepărtat convenţia şi că, din acest moment, puteam întreba orice.

Era ora 8. O noapte de iarnă rece, aproape siberiană. Ar fi trebuit să fie aici. Se făcuse întuneric, ce-idrept, am început să-mi rod unghiile într-un gest monoton. Mintea mi s-a blocat asupra unei singure dileme: oare am să fiu în stare să o tutuiesc?

În cele din urmă, o zăresc. Venea dinspre Valea Regilor, pe coridorul-tunel învăluit în fum de narghilea. Decorul ăsta se potrivea mănuşă misterului ei. Am impresia – eram prea emoţionată ca să-mi dau seama cu exactitate – că poartă o haină măreaţă de blană. O fi fost aceeaşi din acuarela pe care o văzusem în carte? Nu ştiu. N-am putut s-o întreb, ar fi fost ca şi cum i-aş fi cerut să-şi dezvăluie secretul farmecului. Şi cum îi poţi cere unei femei să facă aşa ceva? Pe măsură ce se apropia îmi părea umană şi bătrînă. Deşi, nu era tocmai aşa. O bătrîneţe îndepărtată, tangibilă cumva doar în ridurile ei de sub ochi. Încă îi puteai simţi farmecul în privire, dar gîndurile i se adunaseră în cutele astea, care, paradoxal, văzute de-aproape, rîdeau.

Cînd a ajuns în faţa mea, era prea tîrziu pentru toate astea. Trebuia să deschid gura şi s-o întreb, cu primul abur care-mi ieşea dintre buze: „De ce-ai venit aici?”. M-a privit pentru o clipă, tăcînd. Pe chip i se citea nehotărîrea – oare să fi fost tocmai opusul femeii pe care credeam că o ştiu, adică o femeie cu adevărat hotărîtă în labilitatea ei? – de parcă în momentul acela ar fi trebuit să decidă dacă rămîne şi îmi vorbeşte sau îmi întoarce impertinent spatele. În cele din urmă, a ales cîte puţin din fiecare: mi-avorbit repede, netrunchiat, confesiv şi nestingherit, de parcă n-ar mai fi dat pe la o şedinţă de psihanaliză cu Otto de secole. Însă, în acelaşi timp, o ştiu, o recunosc, oricît de neplăcut ar fi, mi-avorbit de parcă nu eu aş fi fost în faţa ei. Îmi vorbea mie, vorbindu-şi, de fapt, ei.

„Vroiam să ajung altundeva! În ultimul moment am pierdut trenul. Şi am decis că nu-mi mai pasă, dacă era să se nimerească, s-ar fi nimerit, poate e un semn că n-ar trebui să mă mai duc pe acolo atît de des. Cînd mi-am făcut bagajele, după o noapte de tortură pe care am exorcizat-o scriind – am fost nevoită să scriu, aproape că m-aş fi sufocat dacă nu făceam asta – în care soţul meu (se încruntă, cuvîntul „soţ” trebuie că e o scăpare inadmisibilă, dar nu se corectează) nu se mai oprea din întrebat, cu ochii lui mari şi rugători, iar eu nu ştiam ce să-i spun, nu mai aveam nici o minciună la îndemână. I-am zis, în cele din urmă, că trebuie să ajung în Bucureşti. După cum vezi, aici am şi ajuns.”

În urmă cu două luni i-am trimis o scrisoare. I-am spus că mi-aş dori să o văd în carne şi oase. Că vreau să fiu un fel de detector de minciuni – doar îşi imaginase chiar ea aşa un instrument, o zeflemea la adresa psihanalizei -, o femeie care încearcă să ia la întrebări o altă femeie. Text simplu. Fără politeţuri excesive, fără laude siropoase. Existau două variante, ambele de bun-simţ: să o fac curioasă sau să mă creadă nebună şi să mă arunce la coşul de gunoi. Bine, ce-i drept, nu a fost nici una, nici alta. Eram un pretext, dar nici că-mi mai păsa. Ştiţi, ea e celebră pentru promisiunile pe care nu le respectă. Şi dacă mi-ar fi răspuns şi tot n-aş fi fost convinsă că va veni. Totuşi, am crezut în impulsul – poate adolescentin – de a mă duce chiar şi aşa la locul stabilit. În fond, cine poate şti? O aveam dinaintea ochilor. Propusesem ca întîlnirea să fie pe 10 decembrie, evident, ştiam şi ora la care trebuia să sosească trenul. Ce ironic ca o femeie aşa pasională să îmi vorbească despre amorurile ei în plină stradă, pe o temperatură de minus 15 grade!

Acum mă uitam tîmp la ea, şocată de atîta francheţe. Şi de sprîncenele ei arcuite, conturate adînc cu un creion negru, negru. „Să ne aşezăm într-un colţ ferit al străzii. Nu vreau să stau mult. Nici nu vreau să intrăm pe undeva, m-am săturat de gălăgia intelectuală din baruri. Chipurile şi ideile se înfierbîntă la gîndul unui vin fiert. Pretexte! Micul Paris, zici? Mi-a plăcut intrarea dinspre stradă. În rest, tot ce am văzut e un infern.” N-o să-ţi fie frig? „Lasă asta. Dacă tot am nimerit aici, ce pot face e să vorbesc. După cum mi-ai scris, asta şi aştepţi, nu?” Da, scrisoarea… „Scrisoarea m-a amuzat. Mai ales treaba aia cu detectorul de minciuni. E bine că mă citeşti, numai că ai putea face un efort să mă şi înţelegi. De fapt, ce prostii vorbesc, eu nu-mi doresc să fiu înţeleasă. Doar devorată. În cazul nostru, pentru că nu se potriveşte un cuvînt aşa tare, să zicem… admirată. Da, să fiu admirată. Nu e oare fiecare femeie cabotină în felul ei? Eşti foarte tînără, la vîrsta la care te crezi apetisantă. De asta confunzi psihanaliza cu joaca. Dar, hai, hai, să vedem: despre ce vrei să-ţi povestesc?”.

Ni se vedeau umbrele pe caldarîm, însă nu conta. Măcar să gîndească la rece, a spus. Privind-oaşezată pe bordura îngheţată, nu aş fi zis că era stînjenită. Se obişnuise cu greul, ştiam asta, cu perioadele boeme în care ar fi stat oriunde cu Henry al ei şi ar fi cheltuit oricît pentru Henry al ei. Ce-idrept, ar fi fost chiar culmea să nu o facă. Însă, în majoritatea timpului, îşi dorea să fie cochetă, seducătoare, iar asta nu se putea întîmpla decît la adăpostul confortului pe care i-l oferea Hugh.

Ce îi face pe bărbaţi să fie fascinaţi de tine?, „Artista din mine e cea care vrăjeşte”. Am continuat, iar ea s-a destins, a lăsat poala mantoului de blană să se afunde în amestecul murdar de pe stradă – zăpada parcă nici n-ar fi zăpadă în Bucureşti – şi mi-a şoptit. O şoaptă ca un rîs ascuţit: „Poate că ei mă adoră tocmai pentru că nu sînt nici minciună, nici surogat. Sînt doar ceea ce trăiesc. Îmi expun sinceritatea, de asta le sucesc minţile. În fond, ce bărbat întreg la minte ar putea fi convins că într-ofemeie zace atîta curaj şi-atîta indecenţă? Deşi, acelaşi bărbat visează să existe pe lume măcar o astfel de femeie. Ăsta e paradoxul. Sîntem nişte pudibonzi cărora le e teamă de adevăr. Şi, astfel, îi negăm puterea. Îi fascinez pentru că le dăruiesc emoţia netrunchiată şi nu aştept, la schimb, căsnicii, ca oricare alta.”

Îmi vorbea cu o uşurinţă surprinzătoare. Probabil că ce i-am spus despre Hugh, soţul cuminte, cu ochi verzi, alături de care a putut iubi toţi bărbaţii la care a rîvnit, oricît de lipsit de tact, a provocat-o. A intrat în transă, nestingherită de prezenţa mea. Mai urma să înceapă într-adevăr să gîndească la rece, deci să se apere. Am întrebat: Nu te obsedează gîndul că, plecînd mereu sau alegînd, ai ucis bărbaţii pe care i-ai avut, i-ai înfrînt şi umilit? „Mda, mă aşteptam să spui la un moment dat că e nedrept să mă năpustesc ca o tigroaică la jugularele celor slăbiţi.” Totuşi, nu era dezamăgită ca un om blazat care se pregăteşte să dea, mecanic, acelaşi răspuns unei întrebări banale. „Ce mă revoltă nu e întrebarea, ci faptul că eşti atît de ingenuă, o zici de parcă n-ar fi normal să se întîmple aşa. Te pomeneşti că ar trebui să fie invers, ca să scăpăm şi de sentimentul acela oribil pe care-l numim milă.” Îşi ridică neaşteptat braţele şi intonează ca la circ: „De mîine, nici un amant jalnic nu va mai fi umilit! Hahaha!”, chiar dacă tonul e batjocoritor, bărbia ei concavă pare chipul unui copil trist. Dar e indecent să fii atît de senină! Ei bine, cu asta parcă văd că o scot din sărite. „Nu pricepi că gestul meu nu e speculant?” Îşi încordează spatele, mişcarea mă face să mă gîndesc la imaginea unei pisici agresate. Buzele i se mişcă rapid, într-o dezminţire continuă. „Ce fac e pur şi simplu urmarea judecăţilor de femeie: eu nu mă culc cu creatorul, ci cu omul. Şi omul are slăbiciuni, sensibilităţi. Cu ele poţi fi compatibilă sau nu, e fix atît de simplu! De ce n-aş refuza oameni, de ce nu i-aşîngenunchia, de ce n-aş căuta alţii? Cu toţii avem pofte, dorinţe, fantezii, cu toţii am vrea să premedităm. Tuturor ne place în egală măsură să iubim şi să părăsim. Cunoşti voluptate mai mare decît cea a despărţirii? Diferenţa e că mie chiar mi-a ieşit treaba asta. Oricum, mă gîndesc că numărul traumelor n-are cum fi mai mare decît cel al orgasmelor.”

Ştiam că o voi scandaliza şi mai mult, căci însemna negarea a tot ce-a scris pînă acum, dar văzînd-otriumfătoare după răspunsul de dinainte – finalul, trebuie să recunosc, îi ieşise -, într-un acces de inferioritate, mi s-a părut nedrept ca lucrurile să rămînă aşa. Te voi întoarce din drum. Oricum, gîndurile contradictorii sînt specialitatea ta, nu voi face altceva decît să le las să se confrunte unele cu altele. La fel ca mimica ei deconcertantă, femeile dinlăuntru schimbau roluri. N-am lăsat-o să-şi adune ideile: Ai mai ţine un jurnal dacă unul dintre bărbaţii cu care te culci n-ar fi Henry Miller? Dar nu s-a enervat şi mă exaspera asta. Pomeţii i s-au ridicat într-un zîmbet semeţ. Abia acum a început să devină curioasă. Şi-a coborît voceaMi-am început jurnalul la 11 ani, atunci cînd tata a părăsit-o pe mama. La 11 ani nu-mă-culcam-cu-Henry! Îmi număra nasturii de la cojoc. S-a oprit în dreptul taliei şi ce-a urmat a fost o încercare de eliberare. Eşti femeie. Tu ţii un jurnal? Cui povesteşti despre bărbaţii din viaţa ta? Ăăăăă. Mă blocasem. Pe cuvînt dacă ştiam ce să spun. Însă, era clar, dacă vroiam să mai întreb ceva şi să mă dau deşteaptă, trebuia să zic ce-fac-eu,aşa că… nu, ghinion, nu ţin un jurnal. Nici măcar nu era atentă. În timp ce răspundeam, şi-a scos o mănuşă şi i-am văzut unghiile: ojă roşie. Mi s-a părut firesc. M-a mirat însă faptul că nu-mi aminteam să fi scris pe undeva despre asta. Are unghiile făcute doar în fotografii. A desfăcut valiza mignonă pe care o cărase cu ea tot timpul, fără ca eu să o observ. A scos de acolo un şal cu care şi-a acoperit părul. O luase frigul, pesemne. Nu ţin un jurnal, mi se pare că nu am nimic de povestit. Poate de data asta mă şi aude. „De asta nici nu pricepi ce înseamnă să nu ai cui povesti despre nebuniile din viaţa ta. Fiecare îşi exorcizează spaimele altundeva, eu am ales să le exorcizez tot în mine. Independenţa asta mi-a adus şi norocul de a avea bărbaţi importanţi în jur, bărbaţi care să fie chiar personaje, nu doar amanţi. Eu îi admir, îi iubesc, îi înţeleg, îi părăsesc, dar nu mă pot confesa lor întru totul. Pentru a fi o amantă perfectă, trebuie să-mi las dilemele acasă. Şi le las: în jurnal.” Ar fi urmat: Pe cînd eu

Două femei diferite, care-şi explicau firea, asta eram. Una prin întrebări, cealaltă prin premeditări. Am plusat: Cum de n-ai fost nicio clipă geloasă pe June? „Dar nu am spus niciodată că nu sînt geloasă! Am spus doar că, dacă Henry ar şti cu cîţi bărbaţi visez să mă culc eu, ar fi şi el gelos.” Şi scriitoarea Anaïs Nin n-a suferit că n-are talentul scriitorului Henry Miller? Îşi aranjează şalul şi trage aer în piept. „Că nu scriu literatură, asta spui? Nu e esenţial. Pentru prima dată îmi dă impresia că îşi caută cuvintele„Nu-mi pasă dacă spui că îmi e la îndemînă să scriu despre bărbaţii celebri cu care m-am culcat. Doar voi rămîne ca mărturie a existenţei lor. Ţi se pare puţin lucru?” Înţeleg că e, în acelaşi timp, conştientă de tot ce spune şi indiferentă la asta. Oare Anaïs se roagă? „Niciodată”. O spune hotărît, se ridică şi îşi scutură mantoul. „Uite ce e: mă duc totuşi spre Louvieciennes, la Henry. Dacă plec acum, prind următorul tren. Mă aşteaptă, aş fi la el în cîteva zile.” Cum de s-a răzgîndit atît de repede? Am agasat-o? Or fi apucat-o remuşcările? „Bietul Henry… Oricît de mult aş încerca să o neg, are nevoie de mine. Un Henry vulnerabil mai ceva ca a un copil mă dezarmează, mă face să nu mă simt femeie. Noroc că acelaşi Henry mă face şi să-mi doresc să fiu femeie.” Mi-a întors spatele. A tuşit, înghiţindu-şi următoarele cuvinte.

Cu totul, n-am stat mai mult de 20 de minute. „Nu mă rog. Sînt doar femeia (bărbaţilor) din mine”, a mai zis, ca pentru ea, în timp ce se îndepărta spre singurul coridor-tunel din apropiere.

* Articol publicat pe atelier.liternet.ro

Comments

    Leave a Reply